Alb de mai

Speranţă caldă, minunată
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.

Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.

Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.

Cînd înfloreşte amintirea

Izvoarele tîşnesc fierbinte
Pe drum desluşitor de fapte,
Și mă îndeamnă spre-nainte,
În miez de zi ori miez de noapte.
Cînd înfloreşte amintirea
Şi vîntu-i bate înspre noi,
Face consensuri împlinirea
Cu rostul vechilor nevoi.

În visul meu e sărbătoare
Cînd văd în jur numai lumină
Și ochii, dincolo de soare,
O zi care va fi să vină.
Timpul și viaţa-s mînă-n mînă,
Nu-și au nimic de reproșat,
Chiar dacă-n trecerea hapsînă
Face pierdut cam tot ce s-a uitat.

Reînflorește pentru toate,
În nopţile cu lună plină,
Un dor străvechi, ce încă poate,
Să facă ziua mai senină.
Speranţa vieţii se renaşte
Cât încă-i timp de a trăi,
Cât încă-i timp de-a recunoaşte
Că viaţă-nseamnă a iubi.

Cînd înfloreşte amintirea,
Prin tot şi toate deodată,
Îmi las înspre pămînt privirea
Știind-o mult prea revoltată.
Mi-e dor să-mi regăsesc tăcerea,
Şi dor îmi e să tot vorbesc…
Dar nu mai am deloc plăcerea
De amintiri să-mi amintesc…25.05.1987