Echilibranta ruptură

Din lumi aristocrate ori boeme
Se-aude un oftat prelung, profund,
Şi-ncearcă mai mereu să te tot cheme,
Spunând că timpul tău e muribund.

Din forme vagi, cu vorbe-ntortocheate,
La sfat se strâng dorinţe puse-n gând,
Lăsându-te să crezi că mari păcate
Poţi face de-ai să uiţi trăi plângând.

Şi-ţi poticneşti privirea-n altă parte,
Negând ceea ce-i zis, ceea ce-ai zis,
Dar ştii că adevărul n-are moarte,
Că timpul vechi deja s-a sinucis.

Te poţi privi-n oglindă fără teamă
Şi-ţi poti reda speranţa, înapoi
Ca viaţa-n adevărul ei te cheamă
Să reînveţi cuvântul sacru „noi“!

E ruptă oiştea lumii, chiar e ruptă!
Nici chiar cuvântul nu-şi mai are nume!
Atâtea timpuri s-au pierdut în luptă,
Viaţa de-acum nu-ncape-n noua lume!

Numărând invers

Am început să număr... Număr rar,
Coborâtor, şi-am început cu zece,
De ce atât? Chiar nu ştiu, n-am habar,
Dar ştiu că timpul trece, trece, trece...

Vroiam cândva să ştiu de ce trăiesc,
Să ştiu de toate şi să fac de toate,
Azi bat un drum şi nu-l mai rătăcesc,
El însuşi dându-mi legitimitate.

Nu cer dovezi şi nu mai ard în foc,
Şi nimănui nu-i spun ce e cu mine,
Doar Dumnezeu mi-a dat să am noroc,
Şi-n El mă-ncred când spun că va fi bine.

Când singur stau, aminte îmi aduc
De tot ce dat îmi e să se întâmple,
Şi doar pe dumul drept o mai apuc,
Simţind pistolul timpului în tâmple.

Acum aştept... Şi număr... Şi tot număr,
Şi timpul trece-n mare lui schimbare,
Ne bate tot mai hotărât pe umăr,
Să ştim că nu-i nimic din întâmplare.

Cumpăna de timp

La cumpăna ce-mparte noaptea-n două
O vorbă-ţi voi rosti, să-ţi aminteşti
Rostul ce-l am în viaţa noastră, nouă,
Eternizat prin tot ce-mi dăruieşti.

Timpul ce-a fost, acum, îl simţi pe moarte,
Avid de-a fi mereu de neuitat,
Tu ştii că drumul merge mai departe,
Uitând că n-avem rost îngenuncheat.

Mă ştiu că sunt un om acum în umbră,
Itinerant pe drumul dintre sus şi jos,
Voindu-mi treceri, când gândirea-mi sumbră
Evită a-şi dori trăi frumos.

Iluzii pier şi-ncep să reapară,
Forme de crez spre soartă şi destin,
Ironizând ce-a fost odinioară,
Strivind al aşteptării mare chin.

Oricum priveşte-n zare... O lumină
Te lasă a te şti că ai să fii
Izvorul vieţii ce, fără de vină,
E datul tău de-a pururi şi-n vecii.

Paşi spre timpurile noi

Covor de flori sub paşi să ţi se-aştearnă,
Să nu te-atingi de-al lumilor noroi,
Şi-n jur, un alb, imaculat, de iarnă,
Va fi decorul timpului de-apoi.

Purtată-n braţe, spre o zi de mâine,
Te vei fi tu, sub cerul înstelat,
Şi ai să ştii că zboru-ţi aparţine,
Eu am să ştiu că zborul ţi-am vegheat.

Vom merge noi, privind spre Carul Mare,
Să ne-ntâlnim cu cei ce vin spre noi,
Ca să putem să ştim că timpul moare,
Şi paşii nu se fac spre înapoi.

De dedesubt se-aud, plângând, sirene,
Chemându-te spre vremuri din trecut,
Când plânsul îl simţeai curgând prin vene
Şi orizontul nu-ţi era nicicând văzut.

Te cheamă îngeri să le fii aproape,
La ceas de seară şi în zori de zi,
Când cerul în văpăi coboară-n ape
Să te înveţi că tu vei nemuri.

E vremea de-a grăbi acele fapte
Ce-au stat să te aştepte să revii,
Ca tu să pui pecetea, într-o noapte,
Pe ceea ce va fi şi ce vei fi!

Purtată-n gând şi-n vorbe şi speranţe
Înalţă-te-ntr-a vieţii cutezanţă!

Ziua timpurilor noi

Pornesc prin viaţa iar, ca prima dată,
Mânat de dorul de-a ajunge sus,
Chiar dacă azi mi-e viaţa amputată,
Chiar dacă unii-mi spun că sunt distrus.

Pe frontul vieţii lupt şi duc o luptă
Cu timpul ce-l grăbesc spre a-mplini
Urcuşul pe o pantă prea abruptă
Spre culmea, ce-n lumini, ne va uni.

Un timp de zbateri, zbateri de pe urmă
Se vor să fie prag de netrecut,
Se vor să fie gheara care scurmă
În praful ce-a rămas a fi trecut.

O zi de foc, ştiută, va fi mâine,
O zi-nsemnată, semn că tu eşti tu,
Prin care drumul sorţii redevine
Într-un tipar ce-i şansă şi atu.

În rol real ne-nscriem printre-aceia
Ce simt că niciodată nu-i târziu,
Că-n viaţă chintesenţa e femeia,
Că sufletul, iubind, mereu e viu!

La rând spre fericire

Ţii minte cum priveam tăcuţi la stele,
În nopţile când vântul era mut
Şi desluşeam un drum ce, printre ele,
Ne-a spus că fost-am noi şi în trecut?

Când te prindeam, privindu-te, de mână
Şi-n suflet mă prindeai să mă păstrezi,
Tu, a dorinţei veşnice, stăpână,
Ce nu vroiai frumoasă să te crezi?

Ţii minte cum priveam spre miazănoapte
Când mă-ntrebai de unde am venit,
De ce ne ştim şi-n vorbe şi în fapte
Ca cei ce-am fi ce-ntâii s-au iubit?

Când mă prindeai, în zori de zi, în braţe
Ca să-mi şopteşti că sunt mereu dator
Să nu mă tem de cei ce vor s-agaţe
Pe chipul tău un văl înşelător?

Ţii minte cum ne-am dus acasă-n munte,
În ziua-n care palele de foc
Jucau de-asupra crestelor cărunte,
Dând vestea zilei tale de soroc?

Când m-ai născut, prin tine, încă-odată
Să pot trăi şi printre muritori,
Ca să-mi redai puterea de-a fi tată
Al celor ce-s mereu învingători?

E rândul tău acum la fericire,
După atâţia ani de aşteptat,
După atâtea morţi spre nemurire,
După dureri de dor ce-ai îndurat.

Şi-n noaptea-n care-ţi vei aduce-aminte
Că ai menirea mamei ce ai fost,
Vom fi Lumina şi, că şi-nainte,
Acestori timpuri le vom da un rost.

Anotimpuri peste timpuri

Cu fiecare anotimp, ce-l simt că trece
Simt viaţa care curge, spre un rost,
Şi sunt convins, deşi mă vreau mai rece,
Voind să cred că fericit am fost.

Prieten îmi e vântul ce, cu suflet,
Mă mângâie şi-mi dă, în taină, veste,
Că orişicât aş sta, tăcând, să cuget,
Nu pot să fug de-a vieţilor poveste.

Din iarna ce-a trecut, parcă demente,
La poartă-mi bat neşterse amintiri,
Rupându-mă de gânduri decadente,
Redându-mi dreptul unei mari iubiri.

Regenerării vieţii-i dă avântul
Aceasta toamnă-atât de-ntârziată,
Dându-mi puteri de-a-mi ţine legământul
De-a pierde în uitări ce-a fost odată.

Şi, orice-aş spune eu, în primavară,
Când mugurii se vor ascunde-n flori,
Se va-nvoi-ntrupat a treia oară
Un semn ce-l poartă marii-nvingători.

În roşu, în toamnă

Loredanei Dănoiu

Îmbracă-te în roşu

şi fii frumoasa doamnă

Ce-mi dă din nou puterea

de-a nu privi-napoi,

Când timpul dă să treacă

din vară înspre toamnă

Şi-şi încrustează-nsemnul

în tot ce suntem noi.

De-a fost atâta vară

cu gust de foc şi sete

Ce-a ars până şi cerul

şi norii-s azi de fum,

Să nu îţi fie teamă

că ploaia lasă pete,

Eu, chiar şi prin cenuşă,

spre tine îmi fac drum.

Trăieste-aceste zile

ce par că-s infinite

În care se mai simte

că arşiţa e-n toi...

Răbdarea nu ţi-o pierde...

Eu ştiu că sunt ispite

Ce pentru-a ne convinge

ne-ngroapă în noroi.

În toamna aburindă

de sânge şi motive,

Deschideţi ochii mândri

şi aşteaptă-mă! Eu vin,

Şi nu m-ascund în taine

sau motivări tardive,

Când spun că îmi ştiu rostul,

dar ţie mă închin.

Îmbracă-te în roşu,

să-mi fii frumoasă doamnă,

Cu gândul te ridică

spre cerul înstelat,

Te bucură că-ncepe

această scurtă toamnă

Ce ne va fi-mplinire,

cu sens de rod bogat.

Priveşte cerul nopţii

ascuns de ceaţa deasă

Să poţi găsi-nţelesuri

la toate câte-au fost,

Din marea rătăcire

mă-ntorc acum acasă,

Mă-ntorc venind spre tine

să dăm vieţii rost.

Dezbracă-ţi haina neagră,

nu-ţi este potrivită,

Arsuri simţeai în suflet,

acum e-al vieţii foc,

Şi caută-mi privirea

şi lasă-te privită,

Să ne redăm puterea

de a avea noroc.

Eu vin din lumi uitate,

de mulţi necunoscute,

Ştiind că pragul umbrei

e lesne de trecut,

Să conturăm prin fapte

hotare absolute,

Să fim perechea Phoenix

ce-n foc a renăscut!

Îmbracă-te în roşu

să fii frumoasă, doamnă,

Şi lasă-te purtată

de sufletu-ţi senin,

Priveşte doar în faţă

să simţi că-i prima toamnă

În care nu-ţi e frică

de iernile ce vin...

Căutător în căutare

Te-am căutat mereu şi te tot caut,
Şi-am căutat prin lumi să te găsesc,
Dezordonat cumva, cumva precaut,
Înspre Pământ să nu mă rătăcesc.

Prin nori de foc şi stele căzătoare
Am tot urcat şi-am coborât mereu
Şi, ca un flutur, poposind pe-o floare
M-am pregătit să-nfrunt ce e mai greu.

Ştiam că-mi vei veni la ceas de seară,
Ţinută-n drum de-al pragului motiv,
Să-mi faci, prin iarnă, vad spre primăvară,
Pe a iubi rostindu-l substantiv.

În nebunia vremurilor noastre
Am fost răniţi de-al umbrelor decor
Şi-am căutat lumina unor astre
Ce date nu-s privirii tuturor.

Şi te tot caut, încă tot te caut
Şi-ţi caut paşii-nfloritori, în ger,
Nestăvilit, deşi-ntr-un fel precaut,
Dar regăsirea ta mereu o cer.

Foc sub cer de ploaie

Privesc spre cer şi văd că-i timp de ploaie,
Şi parcă-mi tot doresc un timp ploios,
Pe drum să curgă apa în şiroaie,
Să ne simţim trăind un vis frumos.

Să vin spre tine, să mă chemi spre tine
Să-ţi pot şopti, când trupul ţi-l privesc:
O, Doamna mea, începe-a ne fi bine,
Şi teamă n-am să-ţi spun că te doresc.

Privind spre cerul greu, plin de amprente,
Ce-şi caută izvorul însetat,
Mă simt atras de fapte elocvente,
De tot ce vom numi că s-a-ntâmplat.

Şi-i timpul de-a simţi eternitatea
Prin tot ce fi-vor clipele în doi,
Speranţa câştigându-şi libertatea
De-a spune că trăieşte-n amândoi!

Şi ploaia vine, cerul se arată
Grăbit în a ne şti de neînvins,
Grăbindu-ne spre clipa aşteptată
De-a resimţi al vieţii foc aprins.

Drum spre vremea împlinirii

Te caut şi te caut,

mereu privesc spre tine,

Aştept să-ţi simt venirea,

aştept să fii venind,

E vremea împlinirii

şi ştiu că va fi bine,

Se văd pe ceruri torţe

şi altele se-aprind.

În miezul zilei, vara,

mă văd păşind în toamnă,

Privindu-ţi ochii, tainic,

ştiind că e firesc

Să spun fără de teamă

că-mi eşti de-a pururi Doamnă,

Şi că de-atâta vreme

umblam să te găsesc.

Şi merg fără să-mi pese

că vântul se-nteţeşte,

Că ploaia îmi umbreşte

privirea către cer,

Alerg venind spre tine,

nimic nu mă opreşte

Să mă renasc prin tine

uitînd de-al iernii ger.

Iar când va fi să vină

a iernii noapte lungă,

Vom fi în casa noastră,

uitând să-mbătrânim,

Din tot ce-i rău prin lume

la noi n-o să ajungă,

Căci dat ne e destinul

de-a şti să-l împlinim.

Ştiindu-ţi ţie drumul

îmi caut eu o cale

Să-ţi pot ieşi-nainte,

să nu mă rătăcesc,

E timpul împlinirii

dorinţei vieţii tale,

Şi fiindu-mi lângă mine,

şi eu mă împlinesc.

Gramatică uitată

Uitasem să conjug pe a iubi,
Uitasem chiar că poate exista
O linişte ce-o poate defini
Ştiind ca munţii poate răsturna
Atunci când e trăit şi nu doar spus...
Ori doar rostit, precum o vorbă-n plus...

Iubesc, iubeşti, iubim... ce ar mai fi?
Se poate cu altceva completa?
Eu ştiu acum că iar îl pot rosti
Şi înţeles deplin îi pot reda,
Al vremii pas îl simt că-mi e sortit
Şi sunt din nou grăbit... foarte grăbit!

Gramatica iubirii-n mod normal,
Cuprinde toate formele concrete,
Şi dă un sens trăirii în real
Şi-i apa vietii ce se bea cu sete...
Iar azi îmi amintesc... Şi înţeleg
Că-i timpul să conjug... Nicicum nu neg...

Tu, a zilei şi a nopţii

Începutului de timp şi înţelesuri, Claudiei

Marie-mi eşti, mereu purtată-n suflet,
Şi Magdalenă când ne suntem noi,
Imbold spre împlinire şi spre umblet
Şi spre-nălţare-n timpul de apoi.

În adevărul ce ţi-l porţi în lacrimi
Se zămisleşte pasul triumfal
Ce-ntr-un consens izbăvitor de patimi
Redă vieţii rol primordial.

Renăscătoare de îndemn spre ceruri
Când norii par prea greu de risipit,
Dorindu-mă, mă-mbogăţeşti cu daruri
Având esenţa fructului oprit.

Marie-a zilei şi Marie-a nopţii,
Te tot aştept, ştiind că dată-mi eşti,
Îmbrăţişaţi să trecem pragul sorţii
Nepăsători la vorbele lumeşti.

Să îmi tot fii în zorii noii zile
Cum am să-ţi fiu când ziua-i pe sfârşit,
Uitând de cei ce-ţi vor privi docile,
Iertând pe cei ce m-au văzut zdrobit.

Şi-ai să-mi rămâi, să-mi fii îndemnul
Ce-mi dă motiv de-a fi invingător,
Şi a-ţi putea reda, întreg, însemnul
De-a a rodi un rod nemuritor.

Rugăminte spre a fi

De m-ai lăsa, tristeţea, ţi-aş fura
Să poţi să fii mereu cea care-ai fost,
Să redevii cea care poate-avea
Puterea de-a-mplini al vieţii rost.

Şi te-as răpi, să ştiu ca nu-ţi mai pasă
De cei ce nu se-ndură şi lovesc,
Şi tot lovesc ştiind că nu te lasă
Să te-mplineşti în sens deplin, firesc.

Te-aş duce-n munţi să vezi de la-nălţime
Pe cei ce cred că-s mari deşi sunt mici,
Să uiţi de vorba spusă cu asprime,
Ce înţeles de-i cauţi te complici.

Să zbori cu gândul peste continente,
Să poţi fi stea pe ceruri fără nori,
Regenerând din gânduri inocente
În lume să te-ntorci, nu să cobori.

Şi hai mă lasă să-ţi răpesc tristeţea,
Să poţi să ştii că porţi însemn suprem,
Să-ţi simţi pulsând în suflet tinereţea
Ducându-ţi biruinţa spre extrem.

Întinerind în drum spre Rai

Peste ani, din visul unei veri, Lilianei

Vin zorii zilei... Vin şi se grăbesc,
Se-arată semnul zilelor de foc,
Privindu-te, aş vrea să te trezesc,
Să poţi să simţi al vieţii tainic foc.

Luceafărul de ziuă îl găsesc
Spre tine privitor, neobrăzat,
Eu te-aş trezi să simţi cât te doresc
Şi-apoi s-adorm senin şi-nseninat.

Umbre apar şi paşii se zoresc,
Mi-arată ceasul dar mă dau orbit,
Mi-aleg să-ţi caut sânii, să-i privesc
Şi să-i strivesc cu pieptu-mi dezgolit.

Piedici îmi pun, dar nu mă mai opresc,
Şi-ţi simt căldura pragului spre rai,
Şi-l trec, simţindu-mă că te doresc,
Şi te trezeşti ştiind că mi te dai.

Şi timpul trece, trece nefiresc,
Şi-mpunge ca şi vârful de cuţit,
Adorm, dar simt că viaţa-mi înnoiesc,
Şi chiar şi eu mă simt întinerit.

Peste timp, întâmplător

De-ar fi să fim din nou în noaptea-n care
Pe drumul către astăzi ai plecat,
Ai şti de ce-ţi doreşti ca o-ntâmplare
Să mi te dea, ştiind că mi te-ai dat.

Fugind de mine ţi-ai urmat o cale
Pe care abia astăzi o regreţi,
Dorindu-ţi nopţi cu retrăiri normale,
Reînvăţând din mers ce-ai vrut să-nveţi.

Şi te-ai tot dus prin margini de pădure,
Ferindu-te prin umbre de copaci
Şi te grăbeai dorindu-ţi să te fure
Negrele căi să poţi, ceea ce vrei, să faci.

În noaptea de-mplinire ce-o să vină
Drumul sortit vei şti să ţi-l urmezi
Şi ai să vezi, în noapte, o lumină,
Să poţi urmarea să o întrevezi.

Călca-vei peste praguri şi hotare
Recunoscându-ţi paşi bătuţi pe loc,
Simţindu-te mereu învingătoare
Şi-aducătoare iarăşi de noroc.

Revii din lumea marilor dezastre
Şi drumul îl grăbeşti şi-l vrei scurtat
Să poţi privi spre zările albastre
Uitând ceea ce-a fost deja uitat.

Te-aştept să vii... Din timpuri viitoare
Vin semnele ce-ntr-una ni s-au dat
Când nu credeai ca viaţa-i o-ntâmplare...
Şi astăzi vezi că totul s-a-ntâmplat.

Te văd în vis

În vis mi-apari şi-n vis mă vezi,

În suflet totdeauna-mi eşti,

Şi-n vise poti să te încrezi

Trâind dorinte omeneşti.

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.
Azi ştim că am trăit, cândva, degeaba,
Şi-am rătacit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Altfel ni-i dat să ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!
Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrăditi de-al vieţilor tumult.

Prin vis ti-e dat să întelegi

De ce în gand îti sunt mereu,

Şi cum nu poti să mă renegi,

Ne reuneşte Dumnezeu.

Un actor, un singur rol

Peste forme fără formă,

printre sensuri fără sens,

Avem drept de-a pune-o punte

peste-al vieţii gol imens,

Ni se dă câte o cale,

ni se-arată şi un drum

Şi puterea de-a alege

de a spune: Nu acum!

Dintr-o simplă întâmplare

fumul se preschimbă-n foc

Care arde şi în ploaie

vreascurile cu noroc,

Doar cenuşa se adună,

jaru-i tot nestăvilit

Aprinzând în miez de noapte

focul ce a ars mocnit.

Se vor fapte judecate

şi-nţelese după plac,

Că-s destule broaşte-n lume

ca să umple orice lac,

Doar pârâul poartă-nsemnul

harului Dumnezeiesc

Apelor ce nu-şi vor moartea

şi mereu se limpezesc.

Gheata şi de frig se sparge

unind malurile-n pod

Şi când nu-i luată-n seamă

prinde apa în năvod,

Mai scufundă roata-n tină,

aruncând oiştea în gard

Ca să poată să încline

al victoriei stindard.

Printre forme fără formă

sensu-i bine definit,

Chiar şi-n sensul giratoriu

ştii de unde ai pornit,

Poleiala dă motive

de-a nu şti ca plinu-i gol,

Numai viaţa este viaţa

cu-n actor si-un singur rol.

Iarăşi, pe drum...

Dă-mi mâna, haide, să aprindem focul,
O iarna grea se lasă pe Pământ,
Vreau să-ţi arăt cum unii-şi pierd norocul
Crezând că ştiu ce-i sfânt şi ce nu-i sfânt.

Şi hai, în taină, neştiuţi de nimeni
Să facem drum prin jerba de lumini
Când cei ce cred ca sfinţii n-au fost oameni
Ne pregătesc coroanele de spini.

Să facem paşii mari, fără de temeri,
Ca să putem să trecem peste punţi
În ziua neştiută-a marii treceri
Ce fi-va ziua marii noastre nunţi.

Iar mâine-în zori, când pare-a fi-ntuneric,
Ai să-nţelegi ce drumuri ţi-am deschis,
Ţie, cea care, ştii că prea vremelnic
S-a rătăcit în drum spre paradis.

Dă-mi mâna, haide, mai uşor e-n doi
Aceeaşi cruce o avem de dus,
Către acelaşi loc ce-i pentru noi,
Acolo unde nimeni nu-i supus.

E timpul să aprindem iarăşi focul
Ce mii de ani în vetre-a ars mocnit,
Să-mi fii din nou, să-mi prevesteşti norocul,
Să-ţi fiu mereu ceea ce-ţi e sortit.

Realul, omenesc

Am să vin să-mi ştii de mine,
Să ştii ceea ce nu-i spus,
Să-nţelegi că din ruine
Pot privi numai în sus.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Şi, cum piatra-n ape crapă,
Ştiu că totu-i omenesc!

Am să-ţi las, la ceas de seară,
Drepul ce mi-l dau mai rar
De-a te şti o floare rară
Ne-ncadrată în chenar.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Piatra-n ape totuşi crapă,
Ce va fi... e omenesc!

Femeie, tu, Marie

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!

De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!

Când ploile mă bat, presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!

Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!

Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.

Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.