Ne privim mereu în oglinda trecutului... Ne privim în acea oglindă dar, ne este mereu gândul îndreptat la a şti ce ne va ieşi în cale ziua următoare, săptămâna următoare, anul viitor, dintr-o mare, zicem, curiozitate, nevoind a recunoaşte că, de fapt, frica de a nu pierde ceva ce nici n-am câştigat, ne face să uităm că ne-au bucurat mereu surprizele... Ne privim mereu în oglinda trecutului, mereu stăm cu ochii înspre uşa prin care am intrat în prezentul care a fost cândva viitor neştiut...
Ne întrebăm mereu, pe noi, ca şi cum pe altcineva am întreba, despre noi, cei ce vom fi, despre cum vom fi, despre cum ne vom avea parte, mai ales despre cele voite, nevoindu-ne partea din cele pe care le punem la cele nevoite. Aceea frică, paralizantă, ne face să ne căutăm pe noi înşine, înainte de toate, părtaşi la toate cele care vor veni, ştiutori că toate se vor întâmpla, dar, cu toate astea, ne cheltuim dintr-ale noastre, ne cheltuim pe noi, cu un soi de disperare fără limită, pentru a evita ceea ce nu ştim că trebuie să evităm, scenarizând idei pe care le credem a fi soluţii, ale faptelor dintr-un prezent ce va fi altfel în viitorul care se va numi, în acel moment, prezent.
Teoretizăm şi punem în ecuaţiie existenţialităţii un arseanl întreg de cunoştinţe, variate şi fără, de multe ori, legătură între ele, timpuri trecute de prezenturi ce au trecut odată cu noi, încrâncenându-ne a vrea, de ne-ar fi în putere, să fim creatorii primului început al vieţii, după exemplul, luat ca primordialitate, a ceea ce oamenii au numit, paradigmatic, Big-Bangul... Mult ne-am dori să fim, pentru viaţa noastră, în acel pseudo-timp al primei frânturi de secun-dă în care acel mare şi covârşitor bang a creat marea secundă în care a început criptarea noastră, moleculară, în aşa fel făcută încât să nu se găsească cineva să o decripteze, pe veci, până când va fi să se termine începutul existenţial mare bang... Ne-am dori acolo, atunci să fim, pentru că ceea ce suntem, de multe ori, în mod evident, nu vrem să fim...
Este visul nebuniei, este dorinţa neputinţei, care, în loc de a se privi pe sine, a se schimba înspre virtute, vrea a altora schimbare, ori vrea tot şi toate să fie altfel, după chipul şi asemănarea a ceea ceea ce ea înseşi este, spre a nu se mai lovi de cineva ce o arată că este ceea ce este, ce o arată că este aşa cum este. E visul nebuniei, care nu-şi are în micul ei orizont, fireştile întrebări: Oare ce asteptăm, ce ne dorim a fi şi nu putem fi? Oare cum ar arăta universul dacă pe Pământ nu ar mai fi oameni, ci Dumnezei? Ce fel de creaţie ar fi în jurul nostru ? Câtă pricepere ar mai avea universul să stea în echilibru? Câtă amăgire ar fi, dacă fiecare din noi şi-ar creea propria gradina a Edenului cu propriul Adam şi propria Evă, care din facere vor şti că în curând vor deveni din creaţie creatori?...
Zice-se că ar fi, şi aşa ar fi, ca şi cum o pereche nudă, dintr-un tablou de Picasso, îşi vrea şi creează propriul Univers...
Şi totuşi suntem, mai mereu, ceea ce nu ne dorim să fim. Umblăm mascaţi prin universul creaţiei, sperând că într-o zi vom deveni creatori de stele... Altfel, poate doar când dormim suntem ceea ce vrem să fim. În ambalajul nopţii suntem o făcătură minunată. Toate războaiele noastre dorm şi creăm ceea ce niciodată nu vom reuşi să avem în realitatea pe care, mereu, o minţim cu ideile prin care încercăm să o convingem să ne ascundă.
Nici un gând însă nu trece de limitele dorinţelor, nici un gând nu caută să afle ceea ce s-ar putea să se afle dincolo de pragul închiuirii, cea care îşi doreşte totul. Nici un gând nu îşi pune problema de a şti că oşa cum a fost un început, va exista şi un sfârşit. Şi nici un gând nu are minima pornire în a se întreba ce va fi după ce marele bang creator, cu toată complementaritatea lui, se va prăbuşi în nimicul din care s-a pornit a începe...
Acerbul egoism nu se lasă înduplecat a şti că totul se va reduce la nimic, cu toate palatele şi bogăţiile ce dau acum renume, cu toată inteligenţa artificială ce o va crea, până atunci, omul, cu toate navele interstelare, galactice, multidimensionale, cu toate maşinăriile făcute pentru a complica sau chiar a toca mărunt existenţa. Atunci toate visele, ca şi toate teoiile, vor fi egale cu zero, atunci toate încordările şi opunerile noastre de a fi ceea ce nu suntem şi ne dorim a fi, vor fi egale cu zero, măsura nimicului material. Cum, tocmai atunci, orice atracţie, gravitaţională, stelară, universală, sentimentală sau multidimensională, va deveni o nălucă, asemenea etrnităţii zborului pufului de păpădie, toate punctele luminoase sau neluminoase, din universul care va fi ştiut, se vor aduna în cuibarul unei singure făcări, care se va consuma fără simţire şi se va stinge. Şi, tocmai de atunci încolo, spaţiul nedefinit sau încercat de prea multe definiţii contradictorii, va deveni plin de singurătate, când nici măcar ideea de moleculă nu va mai exista. Şi, aşa va fi, şi va tot fi, până când, din atâta plinătate de singurătate, din plictis, de dragul unor amintiri, pornind de la generalităţile unui ancestral perpetuu, spaţialităţile vor recrea un punct zero, cel din care vor exploda noile dinensionalităţi definitorii ale unui vers ce poate fi oricum, in-clusiv asemenea până la identitate cu Universul nostru, Universul dimensiunilor noastre, în care timpul domneşte cu absolutismul ce i-a fost, cu mărinimie, dat şi, cu mărinime, în tot felul, lăudat.
Amintirile, circumscrise nimicului care s-a expandat pentru a fi realitatea de azi, păstrate în structura fină de după reversibilitatea expandării, vor fi cele care vor da nuanţe creaţiei de după actuala creaţie. Din amintirile sale, consolidate cu nuanţele experienţelor acumulate, se va recrea Pământul, un nou pământ, sub un Cer nou. Într-un acest nou cer, şi Soarele, şi stelele, şi Luna, vor fi, noi, reconturând miturile şi poveştile ce le-au dat rol, rost şi motiv de a fi omniprezente. Toate vor fi, asemenea dar cu totul noi, chiar şi zodiile, mai puţine sau cu mult mai multe, pentru ca noţiunea de timp să aibă altă măsură, pentru ca timpul să fie altfel cronometrat, în noua postură de fost rege detronat, considerat fiind neadecvat noilor dimensionalităţi.
În oglinda unui prag de final, prin prisma egoismelor noastre, e vizibil, şi previzibil, chiar şi acest altfel de înţeles al ciclului universalului la care facem mereu referire când vrem să ne ocolească particularizările ce pot să ne pună, prin lumina rece a oglinzii, chiar pe noi, pe noi cei de sub mască, pe noi cei prea mândri de ceea ce nu suntem dar vrem să fim...
Fără mândrii şi egoisme, posibil ar fi să întrezărim exisenţa, în noi, a unei oportunităţi de a nu căuta năluciri, de a fi ceea ce suntem, noi în noi, în intimitatea esenţialităţii noastre. Avem oportunitatea de a nu trăi plictiseala unei rutine exacerbate, a unei vieţi inutile, dusă între o fugă la muncă şi una la psiholog, între fumul ţigării de la cafeau matinală şi mersul la o biserică unde Dumnezeu refuză să mai stea de vorbă cu noi, pentru că am devenit nişte inconştienţi care ne place să vorbim, însă nu dăm nici o atenţie la ceea ce ni se spune, dacă nu este pe placul nostru. Această oportunitate ne este la îndemână, dar ne prea lenevim să facem ceva pentru ceva mai bun. Avem oportunitatea de a ne trezi din beţia de a avea totul cu orice preţ şi de a intra în dulcea stare a contemplării, a identificării cu tot ceea ce este în jur, cu originalitatea creaţiei. N-ar trebui decât să nu ne mai pierdem vremea cu mărunţişurile efenerităţii şi să ne învăţăm pe noi a crede că toate sunt realităţi, că toate cele care nu ni se arată ca realităţi, pe care le numim, cu mândria că ştim totul, irealităţi, prin noi, prin noi înşine, sunt depline realităţi.
Ar fi simplu... Dar nu e simplu... Că nu suntem în stare să înţelegem lumea care ar urma să fie... Nu putem înţelege lumea în care guvernele nu ar mai avea robi, lumea în care nu ar mai exista robii pretenţiilor materile, palpabile, simţite prin văzul în lumina care dă lumină doar pentru a nu orbecăi...
Ne este însă mult mai simplu să ne lăsăm robiţi de orgolii şi mândrie, fixându-ne reperele vieţii în lupta cu cei asemenea nouă, pentru a ne impune ideile pe care noi le definim ca totdeauna bune, de un realism ce excede absolutul. Chiar şi atunci când sunt doar teoretizări şi concluzii ale unor raţionamente în care nu avem, şi nici nu putem avea, toate argumentele realităţii, dependenţi fiind de beţia succesului recunoscut, pornim la luptă pentru impunerea respectului pe care nici noi nu-l avem, întru totul, pentru ceea ce suntem.
Zi de zi, vreme îndelungată, doar atât facem. Consumăm timp, însă, niciodată nu vom reuşi a consuma tot timpul ce-l avem acestei vieţi, lăsat să fie. Vine o vreme, mai devreme pentru unii, mai târziu pentru alţii, vrută de unii, nevrută de alţii, în care altceva, neşiut, neobişnuit, cu noi, în noi, prin noi, se întâmplă, fiindu-ne clar că nu ne mai este, dintr-o dată, nimic asemenea cu ceea ce ne era obişnuinţă, firesc, normal... Chiar dacă mai rămân, în primă instanţă, la fel culorile, nuanţele sunt altele, iar mai apoi altele sunt şi culorile... Vine o vreme, după o vreme căreia nu i-am ţinut nici o socoteală, când ajungem să ne tragem la socoteală, să ne dăm socoteală...
Acela-i pragul, aceea-i clipa trecerii peste prag, iar dincolo, ca spaţialitate şi temporalitate, dincolo de praguri, după aceste praguri, începe un alt ceva, alt cumva, alt fel. Un altceva, un altcumva, un altfel scăpat de sub controlul minţii cramponate în ceea ce înainte era, într-o formă asemenea, într-un sens asemenea, dar fixat între repere deja predefinite ca definitorii. Esenţa pragului tocmai prin dărâmarea în tot sau în parte se face văzută, se manifestă, produce efecte. Dărâmă, reprioritizeaza, schimbă, creează... Nu face uneori nimic, ci doar le schimbă semnifiţia... Alteori nici măcar atât nu face, ci doar pune accente care dă conşiinţei de furcă şi de lucru...
Ceea ce este dincolo de praguri, se numeşe cumva, altfel decât numele ce-l are pragul. Fiindcă pragul, dincolo de orice filozofie, se numeşe prezent, ceea ce a fost se numeşe trecut, ceea ce va urma se numeşe viitor. Pragurile trecutului nu au relevanţă, ele au fost, la rândul lor, prezentul în urma căruia au rămas, în urmă, alte şi alte prezenturi, împăcate deja cu rostul lor trecut. Nici în viitor nu îşi au relevanţă pragurile, fiindcă oricum neştiute sunt, prin prisma celor ce acum se lasă a fi posibil, sau imposibil, trecute.
Prezentul, pragul, rămâne oglinda a ceea ce a fost şi reper a toate câte vor fi. Se va oglindi, la rându-i, în propria-i oglindă înţelegîndu-şi asemănarea cu oglinda care a fost. Dincolo de praguri se află ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce se va întâmpla. Ceea ce se înâmplă este corolarul rambulinei, a ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce se va întâmpla, efect a ceea ce se întâmplă, a bă-tăii pasului pe prag, a hotărârii ce o are în a se face salt, a se trece dincolo... Iar acolo, dincolo de praguri, pe prag fiind, este, totdeauna, viaţa...
