duminică, 26 octombrie 2014

Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
N-am, în om, motiv de teamă,
teamă-mi e mai mult de mine,
Nu mai fug înspre oriunde,
nu mai am motiv de grabă,
Viaţa-şi are înţelesuri,
iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Din priviri caut spre Ceruri
să ştiu ziua care vine,
Nu mai bat poteci stinghere
care duc sigur la vale,
Ies mereu la drumul mare,
drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Din nisip nu fac palate,
ca să-ncerc zidu-i de ţine,
Ştiu că zidul se înalţă
doar punând piatră cu piatră,
Focul greu e să se-aprindă
când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Vieţii nu îi pun condiţii,
ea nu mie-mi aparţine,
Pot să merg pe coborâşuri,
mai uşor ca la urcare,
Dar îmi place la-nălţime
fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Nu vânez lumina nopţii
nici nu bat la porţi străine,
Nici uşii întredeschise
nu-i propun să se deschidă,
Fluturele ştiu că zboară,
însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Noaptea văd umbra luminii,
prin furcile caudine,
Pe cei ce-şi vor îndreptarea,
pe cei ce-şi doresc trezirea,
Şi pe cei care, făţarnici,
crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Nu mai cred nicicum că "poate"
e ceva ce se cuvine,
Leneşul spune că poate,
şi spune, ştiind că minte,
Prea puţini mai fac şi fapte,
tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Însă nu mă pot convinge
că-i bine doar ce convine...

sâmbătă, 25 octombrie 2014

În oglinzi de praguri

Ne privim mereu în oglinda trecutului... Ne privim în acea oglindă dar, ne este mereu gândul îndreptat la a şti ce ne va ieşi în cale ziua următoare, săptămâna următoare, anul viitor, dintr-o mare, zicem, curiozitate, nevoind a recunoaşte că, de fapt, frica de a nu pierde ceva ce nici n-am câştigat, ne face să uităm că ne-au bucurat mereu surprizele... Ne privim mereu în oglinda trecutului, mereu stăm cu ochii înspre uşa prin care am intrat în prezentul care a fost cândva viitor neştiut...
Ne întrebăm mereu, pe noi, ca şi cum pe altcineva am întreba, despre noi, cei ce vom fi, despre cum vom fi, despre cum ne vom avea parte, mai ales despre cele voite, nevoindu-ne partea din cele pe care le punem la cele nevoite. Aceea frică, paralizantă, ne face să ne căutăm pe noi înşine, înainte de toate, părtaşi la toate cele care vor veni, ştiutori că toate se vor întâmpla, dar, cu toate astea, ne cheltuim dintr-ale noastre, ne cheltuim pe noi, cu un soi de disperare fără limită, pentru a evita ceea ce nu ştim că trebuie să evităm, scenarizând idei pe care le credem a fi soluţii, ale faptelor dintr-un prezent ce va fi altfel în viitorul care se va numi, în acel moment, prezent.
Teoretizăm şi punem în ecuaţiie existenţialităţii un arseanl întreg de cunoştinţe, variate şi fără, de multe ori, legătură între ele, timpuri trecute de prezenturi ce au trecut odată cu noi, încrâncenându-ne a vrea, de ne-ar fi în putere, să fim creatorii primului început al vieţii, după exemplul, luat ca primordialitate, a ceea ce oamenii au numit, paradigmatic, Big-Bangul... Mult ne-am dori să fim, pentru viaţa noastră, în acel pseudo-timp al primei frânturi de secun-dă în care acel mare şi covârşitor bang a creat marea secundă în care a început criptarea noastră, moleculară, în aşa fel făcută încât să nu se găsească cineva să o decripteze, pe veci, până când va fi să se termine începutul existenţial mare bang... Ne-am dori acolo, atunci să fim, pentru că ceea ce suntem, de multe ori, în mod evident, nu vrem să fim...
Este visul nebuniei, este dorinţa neputinţei, care, în loc de a se privi pe sine, a se schimba înspre virtute, vrea a altora schimbare, ori vrea tot şi toate să fie altfel, după chipul şi asemănarea a ceea ceea ce ea înseşi este, spre a nu se mai lovi de cineva ce o arată că este ceea ce este, ce o arată că este aşa cum este. E visul nebuniei, care nu-şi are în micul ei orizont, fireştile întrebări: Oare ce asteptăm, ce ne dorim a fi şi nu putem fi? Oare cum ar arăta universul dacă pe Pământ nu ar mai fi oameni, ci Dumnezei? Ce fel de creaţie ar fi în jurul nostru ? Câtă pricepere ar mai avea universul să stea în echilibru? Câtă amăgire ar fi, dacă fiecare din noi şi-ar creea propria gradina a Edenului cu propriul Adam şi propria Evă, care din facere vor şti că în curând vor deveni din creaţie creatori?...
Zice-se că ar fi, şi aşa ar fi, ca şi cum o pereche nudă, dintr-un tablou de Picasso, îşi vrea şi creează propriul Univers...
Şi totuşi suntem, mai mereu, ceea ce nu ne dorim să fim. Umblăm mascaţi prin universul creaţiei, sperând că într-o zi vom deveni creatori de stele... Altfel, poate doar când dormim suntem ceea ce vrem să fim. În ambalajul nopţii suntem o făcătură minunată. Toate războaiele noastre dorm şi creăm ceea ce niciodată nu vom reuşi să avem în realitatea pe care, mereu, o minţim cu ideile prin care încercăm să o convingem să ne ascundă.
Nici un gând însă nu trece de limitele dorinţelor, nici un gând nu caută să afle ceea ce s-ar putea să se afle dincolo de pragul închiuirii, cea care îşi doreşte totul. Nici un gând nu îşi pune problema de a şti că oşa cum a fost un început, va exista şi un sfârşit. Şi nici un gând nu are minima pornire în a se întreba ce va fi după ce marele bang creator, cu toată complementaritatea lui, se va prăbuşi în nimicul din care s-a pornit a începe...
Acerbul egoism nu se lasă înduplecat a şti că totul se va reduce la nimic, cu toate palatele şi bogăţiile ce dau acum renume, cu toată inteligenţa artificială ce o va crea, până atunci, omul, cu toate navele interstelare, galactice, multidimensionale, cu toate maşinăriile făcute pentru a complica sau chiar a toca mărunt existenţa. Atunci toate visele, ca şi toate teoiile, vor fi egale cu zero, atunci toate încordările şi opunerile noastre de a fi ceea ce nu suntem şi ne dorim a fi, vor fi egale cu zero, măsura nimicului material. Cum, tocmai atunci, orice atracţie, gravitaţională, stelară, universală, sentimentală sau multidimensională, va deveni o nălucă, asemenea etrnităţii zborului pufului de păpădie, toate punctele luminoase sau neluminoase, din universul care va fi ştiut, se vor aduna în cuibarul unei singure făcări, care se va consuma fără simţire şi se va stinge. Şi, tocmai de atunci încolo, spaţiul nedefinit sau încercat de prea multe definiţii contradictorii, va deveni plin de singurătate, când nici măcar ideea de moleculă nu va mai exista. Şi, aşa va fi, şi va tot fi, până când, din atâta plinătate de singurătate, din plictis, de dragul unor amintiri, pornind de la generalităţile unui ancestral perpetuu, spaţialităţile vor recrea un punct zero, cel din care vor exploda noile dinensionalităţi definitorii ale unui vers ce poate fi oricum, in-clusiv asemenea până la identitate cu Universul nostru, Universul dimensiunilor noastre, în care timpul domneşte cu absolutismul ce i-a fost, cu mărinimie, dat şi, cu mărinime, în tot felul, lăudat.
Amintirile, circumscrise nimicului care s-a expandat pentru a fi realitatea de azi, păstrate în structura fină de după reversibilitatea expandării, vor fi cele care vor da nuanţe creaţiei de după actuala creaţie. Din amintirile sale, consolidate cu nuanţele experienţelor acumulate, se va recrea Pământul, un nou pământ, sub un Cer nou. Într-un acest nou cer, şi Soarele, şi stelele, şi Luna, vor fi, noi, reconturând miturile şi poveştile ce le-au dat rol, rost şi motiv de a fi omniprezente. Toate vor fi, asemenea dar cu totul noi, chiar şi zodiile, mai puţine sau cu mult mai multe, pentru ca noţiunea de timp să aibă altă măsură, pentru ca timpul să fie altfel cronometrat, în noua postură de fost rege detronat, considerat fiind neadecvat noilor dimensionalităţi.
În oglinda unui prag de final, prin prisma egoismelor noastre, e vizibil, şi previzibil, chiar şi acest altfel de înţeles al ciclului universalului la care facem mereu referire când vrem să ne ocolească particularizările ce pot să ne pună, prin lumina rece a oglinzii, chiar pe noi, pe noi cei de sub mască, pe noi cei prea mândri de ceea ce nu suntem dar vrem să fim...
Fără mândrii şi egoisme, posibil ar fi să întrezărim exisenţa, în noi, a unei oportunităţi de a nu căuta năluciri, de a fi ceea ce suntem, noi în noi, în intimitatea esenţialităţii noastre. Avem oportunitatea de a nu trăi plictiseala unei rutine exacerbate, a unei vieţi inutile, dusă între o fugă la muncă şi una la psiholog, între fumul ţigării de la cafeau matinală şi mersul la o biserică unde Dumnezeu refuză să mai stea de vorbă cu noi, pentru că am devenit nişte inconştienţi care ne place să vorbim, însă nu dăm nici o atenţie la ceea ce ni se spune, dacă nu este pe placul nostru. Această oportunitate ne este la îndemână, dar ne prea lenevim să facem ceva pentru ceva mai bun. Avem oportunitatea de a ne trezi din beţia de a avea totul cu orice preţ şi de a intra în dulcea stare a contemplării, a identificării cu tot ceea ce este în jur, cu originalitatea creaţiei. N-ar trebui decât să nu ne mai pierdem vremea cu mărunţişurile efenerităţii şi să ne învăţăm pe noi a crede că toate sunt realităţi, că toate cele care nu ni se arată ca realităţi, pe care le numim, cu mândria că ştim totul, irealităţi, prin noi, prin noi înşine, sunt depline realităţi.
Ar fi simplu... Dar nu e simplu... Că nu suntem în stare să înţelegem lumea care ar urma să fie... Nu putem înţelege lumea în care guvernele nu ar mai avea robi, lumea în care nu ar mai exista robii pretenţiilor materile, palpabile, simţite prin văzul în lumina care dă lumină doar pentru a nu orbecăi...
Ne este însă mult mai simplu să ne lăsăm robiţi de orgolii şi mândrie, fixându-ne reperele vieţii în lupta cu cei asemenea nouă, pentru a ne impune ideile pe care noi le definim ca totdeauna bune, de un realism ce excede absolutul. Chiar şi atunci când sunt doar teoretizări şi concluzii ale unor raţionamente în care nu avem, şi nici nu putem avea, toate argumentele realităţii, dependenţi fiind de beţia succesului recunoscut, pornim la luptă pentru impunerea respectului pe care nici noi nu-l avem, întru totul, pentru ceea ce suntem.
Zi de zi, vreme îndelungată, doar atât facem. Consumăm timp, însă, niciodată nu vom reuşi a consuma tot timpul ce-l avem acestei vieţi, lăsat să fie. Vine o vreme, mai devreme pentru unii, mai târziu pentru alţii, vrută de unii, nevrută de alţii, în care altceva, neşiut, neobişnuit, cu noi, în noi, prin noi, se întâmplă, fiindu-ne clar că nu ne mai este, dintr-o dată, nimic asemenea cu ceea ce ne era obişnuinţă, firesc, normal... Chiar dacă mai rămân, în primă instanţă, la fel culorile, nuanţele sunt altele, iar mai apoi altele sunt şi culorile... Vine o vreme, după o vreme căreia nu i-am ţinut nici o socoteală, când ajungem să ne tragem la socoteală, să ne dăm socoteală...
Acela-i pragul, aceea-i clipa trecerii peste prag, iar dincolo, ca spaţialitate şi temporalitate, dincolo de praguri, după aceste praguri, începe un alt ceva, alt cumva, alt fel. Un altceva, un altcumva, un altfel scăpat de sub controlul minţii cramponate în ceea ce înainte era, într-o formă asemenea, într-un sens asemenea, dar fixat între repere deja predefinite ca definitorii. Esenţa pragului tocmai prin dărâmarea în tot sau în parte se face văzută, se manifestă, produce efecte. Dărâmă, reprioritizeaza, schimbă, creează... Nu face uneori nimic, ci doar le schimbă semnifiţia... Alteori nici măcar atât nu face, ci doar pune accente care dă conşiinţei de furcă şi de lucru...
Ceea ce este dincolo de praguri, se numeşe cumva, altfel decât numele ce-l are pragul. Fiindcă pragul, dincolo de orice filozofie, se numeşe prezent, ceea ce a fost se numeşe trecut, ceea ce va urma se numeşe viitor. Pragurile trecutului nu au relevanţă, ele au fost, la rândul lor, prezentul în urma căruia au rămas, în urmă, alte şi alte prezenturi, împăcate deja cu rostul lor trecut. Nici în viitor nu îşi au relevanţă pragurile, fiindcă oricum neştiute sunt, prin prisma celor ce acum se lasă a fi posibil, sau imposibil, trecute.
Prezentul, pragul, rămâne oglinda a ceea ce a fost şi reper a toate câte vor fi. Se va oglindi, la rându-i, în propria-i oglindă înţelegîndu-şi asemănarea cu oglinda care a fost. Dincolo de praguri se află ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce se va întâmpla. Ceea ce se înâmplă este corolarul rambulinei, a ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce se va întâmpla, efect a ceea ce se întâmplă, a bă-tăii pasului pe prag, a hotărârii ce o are în a se face salt, a se trece dincolo... Iar acolo, dincolo de praguri, pe prag fiind, este, totdeauna, viaţa...

Aluzive căutări

Drumuri îţi vrei, şi vrei să mergi pe toate,
Pe urmele potcoavelor de cai,
Şi mai ales pe unde nu se poate
Când la rascruci de vânturi încă stai.

Prea insetat, cu rouă-ţi dai pe buze,
Mergi schiopătat, cu pasul pârjolit,
Din palmă zboară visele-ţi optuze,
Şi dormi, tot dormi, nu te mai vrei trezit.

Himere poarţi în haine, ca speranţe,
Dar tu-n beţii cu ielele dansezi,
Vrăjit de faima falsei eleganţe,
Adormi umil şi-n vis frumos te vezi.

Ca suflet rătăcit, cauţi cărarea,
Ca om trăieşti al decăderii chin,
Ţi-apleci privirea şi tot cauţi floarea
Care să fie floare şi nu spin.

joi, 23 octombrie 2014

Altfel, vorba

Vorba lungă-i sărăcie goală,
Cei ce tac nu prea se-mbogăţesc,
Prostul este prost, chiar dus la şcoală,
Orbii văd ce alţii nu zăresc.

Vorba la-ntâmplare răscoleşte,
Cei ce mult gândesc doar rău îşi fac,
A greşi e totuşi omeneşte,
Muţii multe spun chiar dacă tac.

Vorba fără sens înnoadă viaţa,
Cei mai răi sunt mari judecători,
În lumină-i sclipitoare gheaţa,
Prea-avuţii-s cei mai mari datori.

Vorba pe ascuns tăcut omoară,
Cei ce tot ascultă puţin ştiu,
Unii cred că umbra şi-o măsoară,
Alţii-şi fac, încă de vii, sicriu.

Vorba grea speranţe, chiar, destramă,
Cei cu gând ascuns pun beţe-n roţi,
Cei nebuni se vor luaţi în seamă,
Ei se cred a fi mai buni ca toţi.

La fel, din Cer...

Un fulg de nea, căzut din nori, din Cer,
Cu totul alb, şi pur, şi luminos,
Împlinitor al gândului frumos,
Dorit a încălzi al nopţii ger...

Un fulg de nea, spre lume privitor,
Plutind dinspre înalt înspre real,
Înspre pamant ori spre al mării val,
Reamintind că visele nu mor...

Un fulg de nea, sortit a înflori,
A fi mai alb ca floarea de april...
Ca fulgul alb e-un suflet de copil,
Trăind speranţa de a izbândi...

marți, 21 octombrie 2014

E curios, iubito...

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi alţii încă ţin să o mai spună,
Că nu ne risipim ca toţi nebunii,
Că drumul vieţii-l mergem împreună.

Noi ne suntem, cu totul, ştiutorii
Vieţii de-acum şi-a celei de cândva,
Iar faptelor de azi, fiind autorii,
Greşelile nu ni se pot ierta.

Nu mai avem nici drum spre un alt ţel,
Nu mai putem alege altceva,
Chiar dacă ne-ar vrea unii în alt fel,
Acel alt fel e doar al altcuiva.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi vor prin spusa lor să ne convigă,
Să ne dăm duşi de valuri, ca nebunii
Ce ştiu că-n Iad e foc şi vor să-l stingă.

Noi ne suntem, cu totul, tot ce-avem,
Şi suntem viaţa ce dă vieţii viaţă,
Ne suntem amuletă şi totem,
Far şi motiv, când drumul ni-i prin ceaţă.

Nu mai putem nicicând să ne-nchinăm
Singurătăţii, ce-i acum la modă,
Şi nici crezare nu putem să dăm
Celor ce cântă dezbinări odă.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi mulţi vor fi cei care or să spună,
Că n-am ajuns, prin certuri, ca nebunii,
Să ne-ndoim de rostu-ne-mpreună.

duminică, 19 octombrie 2014

Semn cu însemn

Însemnul meu e veşnica problemă
De care, nici de vreau, nu pot să uit,
Cea care nu e numai o dilemă,
Într-un acest prezent ca şi-n trecut.

Chiar simpla întâmplare, efemeră,
Lasă-ntrebări să-şi caute răspuns,
Cu toate că răspunsul încă speră
Să fie la mai toate-ndeajuns.

Banalul clipei pune în balanţă
Puţinul adevăr ce-i acceptat,
Dar eu nu tac, în ultima speranţă
Găsesc puteri de-a nu fi-nduplecat.

Doar drumul, când sălbatic se tot duce
Pe calea spre etern şi nicăieri,
E un hotar, cu semn cioplit în cruce,
Peste-ntâmplarea faptelor de ieri...

Şi, cum din zi nu pot să fac o noapte,
Infimul nu-l tranform în infinit,
Gându-mi vorbeşte, tare ori în şoapte,
De veste dând că-s viu şi n-am murit.

Mai mult decât un pas nu am a face
Când caut orizonturi sub hotar,
Dar sufletul nu poate avea pace
Cât căutarea vieţii-i în zadar...

Şi-a fost să fie să tot las amprente,
Şi-nsemnul să mi-las definitiv,
Spre timpuri care vor tot fi prezente,
Şi vor tot fi speranţelor motiv.

Ca existenţă şi însemn sunt o dilemă,
Cu sens contrar, normal şi absolut,
Căzut sub a-ndrăznelii anatemă,
În tot acest prezent, ca și-n trecut.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Vorbă dinspre amintire

Plecând, mi-am stins şi ultima privire
Lăsându-mă aşa cum am mai fost,
Mi-ai ars în foc speranţa de-mplinire
Să-mi aminteşti că încă am un rost.

M-ai tot împins să mă întorc acasă,
Şi-ai vrut să cred că asta-mi e sortit,
Chiar de-ai ştiut ca viaţa mă apasă
Cuvinte fără noimă ai rostit.

Te-ai tot ascuns de mine în tăcere,
De multe ori căzută te-am văzut,
Căzând loveai în mine, cu putere...
M-am ridicat şi iarăşi ai căzut...

Am tot păşit pe marginea furtunii,
În căutări de drum spre paradis,
Un joc în care ne vindeau nebunii,
Iar noi ne îndreptam înspre abis.

Trecând hotarul dinspre azi spre mâine,
Se auzea ecou nedesluşit,
Un urlet, nu lătratul unui câine,
Ori poate chiar destinul, răguşit...

Înspre plecare

Într-un timp al marilor dezastre
Am să plec, din lume, înapoi,
Sus, acolo, dincolo de astre
Unde loc au unii dintre noi...

Timpul, pe aici, se-mparte-n zile,
Pe acolo-i dat doar de trăiri,
Doar aici trăirile umile
Unii spun că s-ar numi iubiri!

Rosturi nici speranţa nu mai are
Apa din fântîni e cu noroi,
Drumul s-a-ngustat, e doar cărare,
Nu mai pot pe drum să meargă doi.

Omenia-i pusă în blazoane,
Are sens de podium şi decor,
Chiar şi ea, mai nou, e după toane,
Uneori cu scop nimicitor.

Preţ se pune pe singurătatea
Care dă desfrâului idei,
Mulţi acum văd astfel libertatea,
Şi aşa se vor multe femei.

A iubi e ceva ce se face,
Un banal cuvânt, oricând rostit,
Dar iubirea în uitare zace,
Ca şi muribundul părăsit

Toate azi au în altfel măsură,
Rostul lumii-mi pare-ntors pe dos,
Omenirea gâlgâie de ură,
Timpul trece fără de folos.

Plec acolo, dincolo de astre,
Unde loc au unii dintre noi,
Într-un timp al marilor dezastre,
Cu speranţa unor alte vremuri noi.

vineri, 10 octombrie 2014

În gând mi-eşti lavă

În gândul meu eşti încă lavă,
Incandescenţa-ţi umple trupul...
Prin zvârcolirea ta suavă
Ţi-ai incrustat în mine chipul.

Cuvintele-mi sunt prea sărace,
Doar nişte umbre între ziduri,
Dar mă apasă, nu-mi dau pace,
Privirea-mi simt plină de riduri.

Şi fuge, fuge mai departe
Spre depărtări ce mă tot cheamă,
Ca saltimbancul, râd de moarte
Nimic nu simt să iau în seamă.

Te regăsesc în orice formă
Până şi-n vorba-mi dau de tine,
Secunda-mi pare că-i enormă
Acum departe fiind de mine.

Din punct fac linii paralele,
Contaminandu-mi universul,
Uitându-mi visele rebele
Ce tot mai greu mi-ar face mersul.

În gândul meu eşti încă lavă,
Incandescentă-mi umpli trupul,
Prin zbaterea-ţi, la fel, suavă,
În tine-mi porţi, de-a pururi, chipul...

joi, 9 octombrie 2014

Cu zâmbet cardiac

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare:
Dacă-mi găsi-voi, într-un fel, un leac,
În lumea-n care şi speranţa moare?

Sunt cardiac, în forme şi detalii,
Cu amănunte parcă decisive,
Când sunt privit ca umbră în vitralii,
Ori ca efect absurd, fără motive.

Într-o reţetă, alb pe negru-i scris
Că mult prea mult de orişice îmi pasă,
Că nu mă las sedus de compromis
Şi prea pun toate cărţile pe masă.

Şi mi se spune că n-am timp prea mult,
Că orice-aş face tot se agravează,
Şi ar fi bine, totuşi să-i ascult
Pe toţi, fără să-mi pese ce urmează.

Am vina mea că nu mă simt bolnav,
Chiar dacă-mi văd durerea dovedită,
Chiar dacă unii medici spun că-i grav,
Că inima-mi e mult prea obosită?

Sunt cardiac, în sensul grav, profund
Al celor ce durerea ştiu că doare,
Al celor ce mă văd ca muribund,
Ducându-mă, spre moarte, în picioare.

Sunt caz cu-n diagnostic încurcat,
Tiparele nu pot să mă-cadreze,
Spun unii că pe viaţă-s supărat,
Unii mă-ntreabă ce o sâ urmeze?

Eu spun ce simt şi ştiu că-i dureros
Când spun că-n suferinţă-i omenirea,
Când spun că nu mai ştim trăi frumos,
Şi ne minţim şi doar mimăm iubirea.

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare
Mie, tot eu, am să-mi vin de hac,
Nemaigăsindu-mi rost de vindecare?

Dedublanta rătăcire

Nu ştiu pe unde-ai tot ai umblat,
Şi unde crezi că-ţi va fi bine,
De câte ori te-ai dedublat
Şi cum te simţi, acum, pe tine?

Poveste a-nceput atunci,
Când apele-mi păreau că-s moarte,
Când valul se spărgea de stânci
Şi gându-mi hoinărea departe...

Ştii că şi eu am rătăcit
Crezând că mergem spre lumină
Şi, uneori, am fost uimit,
Când nopţii luna-i era plină.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Eu ştiu că multe te frământă;
Am învaţat, din încercări,
Că doar tăcerea-ţi este sfântă.

Păstrător de libertate

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu ţin să am nici o întâietate,
Drumul mi-l știu și drumul mi-l urmez,
Tristeţea mi-ar răpi din libertate.

Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
De ce-am trăit în timpuri vechi, uitate,
Drumul de mers mi-e ideal și crez,
Rușinea mi-ar răpi din libertate.

Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Când unii-mi spun că n-am nicicum dreptate,
N-am îndoieli, alt drum nu eu îmi creez,
Mândria mi-ar răpi din libertate.

Nu-s furios şi nici nu protestez
Când tot ce-i rău mi se-aruncă-n spate,
Drumul ce-l am nu caut să-l scurtez,
Furia mi-ar răpi din libertate.

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Nu-s furios şi nici nu protestez...

De-aş face măcar una, nu pe toate,
Eu singur mi-şi răpi din libertate.

miercuri, 8 octombrie 2014

Crez

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care poate fi cântat,
Cel care nu-i gândit când e creat,
Fiind zămislit din har dumnezeiesc!

Nu cred în cel ce mintea îşi munceşte
Vorbei să-i dea o formă de-mprumut,
Şi numelui îşi pune început
Urlând la cer când nimeni nu-l citeşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
Nu pot să cred în versul şchiopătat,
Prea lung, ori, fără sens, prea mult scurtat,
Scris de acei ce scrisul şi-l gândesc.

Nu cred în versul care se dospeşte
Dar arătat ca ceva ce-i ad-hoc,
Al celui ce doar sieşi îşi voieşte
Cununa slavei şi întâiul loc.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care nu e-ncorsetat,
Şi prin dorinţă nu e-nduplecat
Formei cu care unii se mândresc.

Nu cred în cel ce-n scrisu-i scormoneşte
Trecuturi şi mormane de gunoi,
Ca mai apoi să-mproaşte cu noroi
În orişicine-n cale-i nimereşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În cei ce datul şi-l mărturisesc.

Dacă, altfel...

Dacă s-ar stinge focurile toate
Când ploile grăbite stau sa cadă,
Cine-ar mai spune lumii că se poate
Prin întuneric umbra să se vadă?

La ţărmul mării de-ar veni vapoare
Când vântul le dă semne de furtună,
Cine-ar mai ști să spună că pe mare
E liniște și este vreme bună?

De-ar fi, în munţi, izvoarele să-ngheţe
In nopţile în care-i lună plină,
Cine-ar mai vrea, pe crestele semeţe,
Să urce, ca să urce spre lumină?

duminică, 5 octombrie 2014

Tu, ultimul tren

Toată dragostea mea de-altădată,
Dacă stau, într-un tot o adun,
Care-ncape-n valiza-mi uitată
Fără ca nici o vorbă să spun.

Văd amurguri ce, tainic, arată
Umbre care se tot alungesc,
Şi mai vreau să prind trenul odată
Prin iubire să călătoresc.

N-am iubit nici un vis ca pe tine,
Nici un gând mai frumos n-am gândit,
Şi în gara cu umbre străine,
Tu eşti semn spre peronul sortit.

Paşii mei mai înceți se arată,
Dar alerg cât mai ştiu că au rost,
Să prind trenul, că-i ultima dată
Când pot fi călător cum am fost.

Eu sunt eu, cel ce-am fost altădată
Ca să fiu, eu, acesta de-acum,
Cel ce poate, să vrea să mai bată
Cât i-e dat, al iubirilor drum.

Viața trece şi nicicum nu revine,
A iubi nu-i un simplu refren,
Trenuri trec pe aproape de mine,
Dar al meu este ultimul tren.

Tu eşti ultimul tren pentru mine,
Tu eşti ultima gară din drum,
Tu eşti singurul mod de-a-mi fi bine,
Tu eşti ultimul strop de parfum.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Mergător şi trecător

Din timpuri vechi, când gândul era gând,
Pornit din suflet și mai rar din minte,
Când ne-arătam prin fapte, nu cuvinte,
Mă simt venind, acum însă plângând.

Revăd trecutul, caut în prezent
Un înţeles misterul să-mi dezlege
Că viaţa azi e fără nici o lege,
Iar adevărul e mai mult absent.

Ochii-mi ridic și văd același cer,
Doar viaţa n-o mai văd fiind în viaţă,
Asemenea cu-n negru nor de ceaţă
Care-și acceptă rolul efemer.

Revăd prezentul, caut în trecut
Un vag motiv ce poate să-mi explice
De ce puţini mai vor să se ridice,
De ce un orb se vrea și surd și mut?

Omul se naște și acum la fel,
Merge spre moarte din copilărie...
Dar nu mai are nici o bucurie,
Și caută spre alţii un model.

Trecutu-l știu, prezentul îl trăiesc,
Și-mi este viitorul la vedere,
Cu tot mai multe rele si durere,
Și cu trăiri lipsite de firesc.

Din vremuri vechi, în vremurile, noi,
Ce vin, proorociri să împlinească,
Fiindu-mi dat, prin soarta omenească,
Păşesc şi eu, spre timpul de apoi.

joi, 2 octombrie 2014

Nimic întâmplător

Ești frumoasa... Nu fugi de tine,
Lasă-ţi gândul să se facă zbor,
Viaţa, dacă vrei îţi aparţine
Nu-i nimic, nimic întâmplător!

Nu te da ascunsă, nu-ţi fi frică,
Lasă-ţi visul traiului real,
Lumea nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Cum și valu-i val și nu e mal!

Lasă-mi-te, nu fugi de tine,
Nu-ţi ascunde gandul doritor,
Știu, la fel de bine, ca și tine,
Că nu-ţi este gându-ntâmplător.

Nu mai crede că ţi-a fost greșită
Vorba care-a spus ce-aveai de zis,
Mi-ești dorinţă, nicidecum ispită,
Și realitate, ca în vis.

Nu fugi de tine, nici de mine,
Nici de timpul care-i trecător,
Viaţa numai ţie-ţi aparţine,
Visul nu îţi e întâmplător...