În versul care poate fi cântat,
Cel care nu-i gândit când e creat,
Fiind zămislit din har dumnezeiesc!
Nu cred în cel ce mintea îşi munceşte
Vorbei să-i dea o formă de-mprumut,
Şi numelui îşi pune început
Urlând la cer când nimeni nu-l citeşte.
Eu cred în poezie şi, firesc,
Nu pot să cred în versul şchiopătat,
Prea lung, ori, fără sens, prea mult scurtat,
Scris de acei ce scrisul şi-l gândesc.
Nu cred în versul care se dospeşte
Dar arătat ca ceva ce-i ad-hoc,
Al celui ce doar sieşi îşi voieşte
Cununa slavei şi întâiul loc.
Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care nu e-ncorsetat,
Şi prin dorinţă nu e-nduplecat
Formei cu care unii se mândresc.
Nu cred în cel ce-n scrisu-i scormoneşte
Trecuturi şi mormane de gunoi,
Ca mai apoi să-mproaşte cu noroi
În orişicine-n cale-i nimereşte.
Eu cred în poezie şi, firesc,
În cei ce datul şi-l mărturisesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu