Înţeles definitoriu

Mă robeşte soarta timpuriu
Pentru zeci şi zeci de mii de ani,
Simt un lanţ la gît şi e tîrziu,
Şi visez şi-adorm pe sub castani.

Mai mereu cu gîndu-mprăştiat,
Sclav rămîn al lumii de acum,
Şi-nţeleg credinţa ce-a negat
Pacea obţinută orişicum.

Dar nu mai sînt suspin prădalnic
Cu gînd la tristele poveri,
Scriu versul cu un iz şăgalnic
Uitînd de trecătorul ieri.

Şi recladesc palat iubirii,
Chiar de-mi răzbate gînd de moarte,
Mai am în strana amintirii
Un manuscris pentru o carte.

M-aşteaptă steaua judecăţii
Să-mi cînt condiţia umană
Şi înspre zorii dimineţii
Să uit că-n pieptul meu e-o rană.

Trăind voința unanimă
A nopții marelui coşmar,
Vocea-mi e tristă, anonimă,
Şi vorba-i spusă în zadar.

Mi-e dor să mai colind prin stele,
Să ard în vidul revenirii,
Să uit că-n lume-s multe rele
Şi să răspund plîngînd iubirii.

Trăieşte veşnicul incendiu
Ce gînd nu-şi are să se stingă,
Demoni mă cheamă-n iad, la sediu,
Să fiu cu ei... să mă convingă.

Şi nu mai sunt nicicum cuminte,
Uitării vreau să dau ce ştiu,
Nu mă încred în jurăminte,
Nu las nimic pe mai tîrziu.

Am trei motive-n consonanță:
Destin, Dreptate, Dezrobire,
Și le dau sens și importanță
Prin adevăr și prin iubire.

Întru condiția-mi umană,
Duc mai departe bătălia,
Că sufletul mi se profană
De nu sluji-voi România!

Atît mai spun, crezînd în soartă,
Crezînd în rostul de-a trăi,
Cînd prin științe și prin artă,
Lumea se poate dezrobi.

Alegere spre risipire

Război năpădeşte sărutul
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.

Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.

Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.

Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.

În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.

Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.

Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.

Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.

Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.

Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.

Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.

Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.

Balada trenului cu un vagon

Noaptea-i ziua uitată,
Noaptea e un refren,
Alteori, câteodată,
E chiar ultimul tren.
Şi din trecerea-n noapte,
Având glas înfundat,
Se-aud numai șoapte
Care spun, răspicat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Timpul nopţii-i o clipă
Care trece pe-ascuns,
Mulţi, dormind, fac risipă
De ce n-au îndeajuns.
Desluşindu-și menirea,
Roata n-are motiv
Să-şi oprească-nvârtirea,
Printr-un mod evaziv.

Visu-i gînd ce ne minte,
Uneori chiar fatal,
Când se pune-nainte,
Să oprim la semnal.
Plictisiţi de-așteptare,
Coborâm enervaţi...
Și doar cei cu răbdare
Nu-s pe drumuri lăsaţi...

Noaptea-i ziua uitată,
Care trece pe-ascuns,
Visu-i gînd câteodată,
Însă nu-i de ajuns!
Plictisiţi de-așteptare,
Spunem că am uitat,
A speranţei chemare
Ce mereu ne-a-ndemnat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Vînătoarea din urmă

Bătrînul lup şi-a încordat puterea
Sperînd că timpul s-ar putea opri,
Că mult prea mult îl mistuia durerea
Că va veni-n curînd ultima zi.

Plecînd cu-acelaşi pas din altă dată,
Cu ochi-nspre departe ţintuiţi,
Pîndea, avînd simţirea încordată,
Firescul mers al celor prea grăbiţi.

Ştia venind, la ceas tîrziu de seară,
Spre vadul apei molcom clipocind,
Paşii mărunți de pui de căprioară
Ascunşi de frunza-n vînt uşor foşnind.

Şi-ntr-un tîrziu, un pui de căprioară,
Păşind sfios spre apa susurîndă,
A fost vînat, şi dat i-a fost să moară,
Fiind dorit de lup în a sa pîndă.

Simţind căldura izvorînd din sînge
Îi revenea plăcerea din trecut,
Dar gheara morţii o simțea că-l strânge,
Un sentiment în care n-a crezut.

Nu mai putea, cu colţii, să mai sfarme,
Simţea doar bucuria infinită
Şi îşi spunea că simte că adoarme,
Cu ultima dorinţă împlinită.

Timp neavând, o ultimă plăcere,
Îşi încerca în amintiri găsi,
Avea, ca orice lup, doar o părere
Că doar vânat de om poate muri.

***

În adormirea lui însă murise,
Cu gura înroşită de-al ei sînge,
Așa cum toată viața își dorise,
Voind să creadă că pe el îl plînge.

Fusese ce fusese, doar o fiară
Avînd numai un gînd, să aibă hrană,
Şi doar plăcerea lui cînd prada zbiară,
Iar el tăcut se joacă-n a ei rană.

Scăpase şi de glonţ şi de otravă,
Vînase deseori în faptul serii,
Credea că moartea lui este o snoavă,
Dar ucigînd s-a dat şi el tăcerii.

Puls de pas

Sub trista timpurilor haină,
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.

Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.

Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.

Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.

Umbră pe înţeles

Şi iar vîntul suflă pe mare,
Şi iar e furtună în munţi,
Furtuna nu-şi are hotare
Striveşte şi valuri şi punţi.

Pe creste de valuri în spume
Nici gîndul acum nu mai ştie
Ce-nseamnă un om sau un nume
Iar vîntul trecuturi adie.

Ajuns pe nisipul fierbinte
De valuri vorbeşte cu teamă
Şi-n tremurul dintre cuvinte
Se simte că drumul îl cheamă.

Nimic nu-nţeleg cei ce-n ape
Găsesc, peste tot, înălţimi,
Uitînd că mereu stau aproape
De prea neştiute-adîncimi.

Acei ce pe norii de aur
Înalţă credinţe spre stele,
Se cred moştenind un tezaur,
Mai singuri, rămîn, printre ele.

În umbre, pe nori pe furtună
Coboară-n cotloane uitate,
Plătind a mîndriei arvună
Cu propria lor libertate.

Ucise-s destine în şoapte,
Prăpădul se vrea minunat,
La ceas de-ntuneric şi noapte
Cînd mulţi se îngroapă-n păcat.

Nimic nu-şi doresc a-nţelege
Cei care-şi vor lumea distrusă,
Trăiesc după propria lege,
La bunele lor placuri redusă.

Doar cînd vor fi toate trăite,
Şi-n umbre pleca-vor din lume,
Priviri lor pervertite
Vor da adevărului nume.

Planton

Sunt de planton, în avangardă,
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.

Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.

Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.

Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.

Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?

În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.

Sens adolescent

Drumul vieţii simt că mă tot cheamă
Şi mă cheamă chiar de sînt absent,
Tot ce cred că-mi este mai de seamă
E desfrîul meu adolescent.

Îmi duc şoapta înspre nemurire,
Ştiu şi steau care o păstrează,
Trec prin foc trăind o amintire
Care vreau, ori nu, e veşnic trează.

Multe-aş vrea găsi, mai noi sub soare,
Dar prea multe ţin să se repete,
Poleirea e strălucitoare
Însă e ca nuca în perete.

Gîndul mi-l reneg cu bună ştiinţă,
Când mă plîng îmi spun că-mi rîd în faţă,
Sunt chemat mereu de-a mea credinţă
Să m-arunc în negură şi ceaţă.

Mi-aş dori o altă rădăcină
Ca să fiu mişel şi demodat,
Doar conştiinţa mea mai e senină,
Îmi dă semn că nu-i adevărat.

Când văd viaţa că îmi leneveşte
Caut drumul către dezrobire,
Poate a fi rob e omeneşte,
Dar eu cred că-i doar o amăgire.

Biblia nu prea o iau în seamă,
Din credinţă nu mă-nchin la zei,
De iubire nu îmi este teamă,
Însă nu-i suport pe derbedei.

Multe-nvăţ trecînd tăcut prin lume,
Despre rugăciuni, despre iubire,
Despre valul care, plin de spume,
Nu-i model de mers spre rostuire.

Adevărul e fără hotare,
Viaţa, într-un fel, e ca o scenă,
E senin, privind departe-n zare,
De aproape e mai mult obscenă.

Am un sînge care nu-mi prieşte,
Spun cei enervaţi de-a mea tăcere,
Alţii spun că prea mă-mbătrîneşte
Spusa-mi despre-a lumii decădere.

Ochii mei n-au cearcăne de ură,
Doar nu văd pădurea de copaci,
Parcă-aş fi băut fără măsură
Şi-am rămas cu ochii prea săraci.