Dacă n-ai mai fi cu mine

Dacă tu n-ai fi cu mine

să ne pierdem printre şoapte,

Aş pieri piedut în sine,

dus de valuri într-o noapte.

Şi m-aş da cu fiinţa goală

vieții fără de măsură

Ca să n-am nici o-ndoială

că speranța mi se fură.

Nici credinţa mea în faptă

n-ar mai fi cei dat să fie,

Vorba mi-ar muri în şoaptă,

răstignită de mândrie.

N-aş mai şti să dau valoare

timpului ce se tot trece,

Şi nici cerului culoare

ca să-l am mai cald, nu rece.

Mă preschimb, să fiu prin toate

îngerul ce-ţi stă de pază

Eu sunt cel ce nu am moarte

cât prin tine soarta-i trează.

Când se ninge bezna nopţii

aud vesele suspine,

Și un scârţâit al porţii

ca un semn de dor de tine.

Dacă n-ai mai fi cu mine,

zi de zi, noapte de noapte,

N-aş mai şti de-i rău sau bine

să spun vorbe, să fac fapte…

Tu, fiind, îmi am tăria

de-a muta din loc un munte

Ca să-ţi ai şi bucuria

marilor mici amănunte.

Nimbul de lumină

Ninge cu lacrimi de soare
Peste multele-amintiri,
E real şi mi se pare
Că mă pierd printre iubiri.
Iarna, noaptea, geruieşte
Şi dă beznelor lumină,
Şi, în taină, îmi vesteşte
Vremea care-i dat să vină.

Dacă văd că nu-i lumină,
Nu mă-ntreb de ce n-ar fi,
Nici n-aștept ca luna plină
Să preschimbe noaptea-n zi.
Frigul încă mă îngheaţă,
Vrând să-mi dea, totuși, putere
Să văd dincolo de ceaţă
Când speranţa asta-mi cere.

Chiar cu ultima suflare
Către Cer mi-aş face drum
Ca să cred că mi se pare
Că renasc din propriul scrum.
Ninge, ninge peste lume
Cu zăpezi ori flori de soare,
Rostu-și dă singur un nume
Ca să-și aibă sărbătoare.