Scânteie şi foc

Laviniei

Hai, iubito, hai, degrabă,

nu ai vreme de pierdut,

Mie-mi este dor de viaţă,

ţie de un început,

Hai, grăbeşte-te, şi vino,

ne aşteaptă viaţa noastră,

Se grăbeşte, vezi tu, zorii,

bat la tine în fereastră.

Încă îmi trăiesc tăcerea,

şi în lung privesc pe drum,

Te aud că-ţi vrei plecarea,

ce te-ndeamnă: Hai, acum!

Despre cele neştiute

îţi întreabă aşteptarea,

Ori întreabă-ţi visul nopţii

ce deja ştie urmarea.

Ţi-aud gândul ce se zbate

fiind şi el nerăbdător

Să privească-n faţă fapta

drumului spre viitor,

Lasă-te, copilăreşte,

de orice prejudecată,

Lasă-ţi visul să-şi vrea rodul,

lasă-te de drum purtată.

Aminteşte-ţi noaptea-n care

mă vei şti şi te voi şti

Despre rostul întâmplării

ce-ndoieli va risipi,

Nu-ţi mai încerca răbdarea,

ce deja pusă-i pe ceartă,

Eu m-am împăcat cu viaţa,

şi, mă vezi, te-aştept la poartă.

Vino, hai, degrabă vino,

s-avem timp pentru-a trăi,

Timpul lung al nemuririi

ce ni-i dată a ne fi,

Eu sunt focul ce aşteaptă

să-l aprinzi, cu o scânteie,

Hai, grăbeşte, viaţa-ţi cere

să te-arăţi lumii, femeie...

Căutări, spre dimineaţă

Eşti ultima privire ce o am
Când clipelor le caut somn de noapte
Ştiindu-te vieţii ca balsam,
Dorindu-te şi vis şi gând şi fapte.

Şi între miez de nopţi şi zori de zi
Timpului meu te vreau mereu ştiută
Spre a-ţi avea, spre seară, dărui
Trecuta zi cu totul împlinită.

Tot trec spre timp trecut din viitor
Şi mă opresc mereu, mereu la tine,
De tine doar îmi este veşnic dor,
Şi chiar ţi-as spune, nu mă pot abţine.

Chiar dacă dau o raită prin prezent,
Această lume simt că e săracă,
Mă simt cumva, chiar eu, că-s repetent,
Că-nvaţă doar spre moarte să se treacă.

Dar când apari, în zări, în depărtări
Îmi amintesc de ce-am venit prin lume,
Şi-aştept hotarul marii întâmplări
Ce vieţii-n mod real, îi va da nume.

Privirea-ntâie-mi eşti... nu ştii c-o am
Când ochii-mi trec spre razele de soare...
Ştiindu-te vieţii ca balsam...
Eternităţii, lacrima-mi de soare...