Alergare de nori

Privind spre cer văd norii cum se-aleargă
Lăsând în urmă raze de senin
Ce-ncearcă, reuşind uşor, să şteargă,
Umbrite gânduri care vin, tot vin.

Coboară triste, dinspre dimineaţă,
Lacrimi de noapte, tremurând în ger...
Uitând să fie, ca în toamnă, ceaţă,
Îmi lasă liber drumul către cer.

Păreri de rău se lasă cunoscute
Când vântul se îndeamă-a se urni
Dând frunzelor motive neştiute,
Prin moarte, înfloriri a-mbogăţi.

Şi-alergă norii, vântul îi aleargă,
Iar soarele-i priveşte cum se duc,
În pas cu timpul nu li-i dat să meargă,
Firescul, pentru ei, deja-i caduc.

Târziul vine... de departe vine
Să ne arate simplul înţeles
Că totul se întâmplă de la sine,
Doar noi alegem drumul spre regres.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

Şi, prin uitare, trecem în tăcere
Motivul nostru existenţial,
Lăsându-ne mereu fără repere,
Vânaţi de un absurd principial.

Problemă de timp

Iată că-ncep, încet, încet, să spun,
Lipsindu-mă de semnul de-ntrebare,
Că timpului deloc nu mă supun,
Nu mă supun cuiva ce ştiu că moare.

Nădăjduind mereu, în mod firesc,
Am tot privit a rostului dilemă,
Dar m-am trezit uitând să-mbătrânesc,
Şi-am înţeles că timpu-i o problemă.

M-am întrebat ce sens are un ceas
Care nu-şi are singur o măsură,
Şi nici nu ştie unde a rămas
Când nimeni, să-l pornească, nu se-ndură.

Răspunsul regăsit, neîndoielnic,
S-a vrut un fel de piatră de-ncercare,
Şi m-a oprit când pasu-mi şovăielnic
S-a-ndepărtat de-a vieţii întâmplare.

Îndatorându-mi nopţii câte-un vis,
M-am sărăcit de-a lumii-nvăţătură,
Ca, evitând banalul compromis,
Să fug de-a îndoielii dictatură.

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

Început de an

Începe un alt an, an nou se zice,
Într-un altfel de cum ne e ştiut...
Cu timpul, nevăzut, se contrazice,
Luând, din alte vremuri, cu-mprumut.

Cu pas grăbit şi falduri de zăpadă,
Valuri de ape maluri vor urni,
Când stelele din ceruri or să cadă
Şi prin păduri în foc vor rătăci.

Veni-vor întâmplări tot mai ciudate,
Puținul tot va fi şi mai puţin,
Şi se vor strânge marile armate
Convinse de uzanţe şi destin.

Va fi să moară gânduri, oameni, fapte,
Călugări mulţi vor deveni atei,
Credinţele se vor ascunde-n noapte
Fugind de noii idoli-dumnezei.

Atâtea drumuri, azi mereu umblate,
Arse în soare se vor pustii,
Săbii din teacă cei mai mulţi vor scoate,
Puţini, de pace, doritori vor fi.

Războaie crunte se vor da în minte,
Motivul lor va sta mereu ascuns,
Fapta trădării va strivi cuvinte
Doar ura va fi singurul răspuns.

Începe un an nou, şi-n bucurie
Îl vor, cei mulţi, a-l şti de petrecut,
Dar, după plan, altfel va fi să fie:
Nimic normal, absurdul absolut.

Trăitori prin întâmplări

Dacă, în vreun anumit fel, cineva, ar fi atât de norocos încât să arate că întâmplarea nu există, ea este doar un mod neputincios al omului de a accepta ceea ce nu poate stăpâmi, m-aş încumeta să îi dau dreptate. Şi aş face-o fără nici o reţinere, pentru că acela care va avea puterea de a aduce toate argunetele care să suţină ideea, desfiinţând-o pe cea care o acceptăm în acest moment, este cu adevărat acela care poate să stăpâneacă totul, toate informaţiile trecutului, prezentului şi viitorului, fie el doar apropiat, adică acela care poate să fie peste tot, oricând, oriunde... adică totul să-i fie ştiut. Am să o fac, pentru că acum afirm şi susţin că sunt un închinător al Aceluia care poate să fie peste tot, oricând, să le ştie pe toate. Afirm astfel existenţa posibilului, şi o spun, nu prin vorbele mele ci prin ale aceluia care, realist fiind, a conchis, simplu şi direct, că “Întâmplarea este acea coincidenţă prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim”! Afirm, am spus deja că afirm, completez cu, pecetea care pune accentul firesc: şi susţin!

Nu încerc o definire a întâmplării, sub nici o formă. Îmi este cel mai aproape ca înţeles, pornind de la rigorile ştiinţei, definirea ei prin probabilităţi sau, cu mai deplin înţeles, prin principiul de incertitudine. Sau chiar, pentru a înţelege, pe cât se poate, şi ceea ce este, deloc uşor, sau chiar imposibil, de înţeles, cu amândouă deodată. O întâmplare, ţinând cont de condiţii relevante şi certe, are o anume probabilitate, adăugând condiţii, ori mai mult ori mai puţin revelevante, însă incerte, o altă probabilitate de a fi realitate, mai mică, mai mare, sau aceeaşi cu cea a condiţiilor certe. Rămâne însă, cu toate acestea, cu toate posibilele calcule, într-o nedeterminare absolută, după principii materialiste şi într-una relativă după alte principii, filosofice sau pur spirituale. Chiar şi ştiinţa accentuează ideea că întâmplarea este guvernată de alte legi, şi, aş spune eu, este modul în care Dumnezeu conduce lumea spre ceea ce trebuie, grăbind-o spre înfăptuiri când minţile le vor împiedicate, sau oprindu-le, când minţile oamenilor vor să arate că absurdul este mai principial decât normalul. Imperceptibilitatea ideii, uneori, este dată de faptul că noi nu privim înspre fapte ci doar înspre făptaşi, considerând firescul ori nefirescul după câtă putere de acceptare a întâmplării avem, la urma-urmelor, după câtă credinţă sau necredinţă avem.

O întâmplare nu este deloc întâmplătoare, ea este necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită... zic eu de mai mult timp încoace... Şi asta zic fiindcă din câte am văzut, la alţii când am avut vreme să stau să văd, la mine, când a fost vremea să-mi fie mie a trăi întâmplător, la întâmplare sau o oarecare întâmplare, ori auzit din cele povestite de alţii, “dacă” îşi avea mereu loc, “dacă” era cel care punea faţă în faţă dorinţa, planul sau constatarea de pe urmă, cu realităţile care n-au avut împotrivire, oricât dorinţa ori planurile erau căutătoare de alte drumuri, de alte căi, înspre alte orizonturi şi spre alte direcţii. Întâmplările, cele care au fost condam-nate, ori lăudate, de tot timpul prezentul “dacă”, lăsaseră urme definitive, fie că în minte, fie că în conştiinţă, fie, după legea firii, pe suflet.

Nu sunt cel dintâi, şi nici printre cei puţini, care aduc aproape întâmplarea cu necesitatea. Nu am ştiinţă despre toţi cei care au făcut această legătură, ca să-mi arăt, prin părerea lor, adevărul părerii mele. Iar părerea mea este, deja subscrisă unei idei manifestate pe la început, că întâmplarea nu este decât firescul ce intervine pentru a satisface necesitatea, însă într-un mod pe care noi, gânditori în limitele materialismului, nu-l luăm în seamă, nu-i dăm valoare, ba chiar îi atribuim efecte contrarii, ori apare din senin, din necunoscutul nostru, pentru a nu risipi misterul coincidenţelor. Noi spunem că suntem ştiutori ai necesităţilor, dar nu luăm în calcul latura pur, eminamente pur, egoistă. Vorbind de necesităţi, referire facem la noi şi doar la noi, cu extensia prin noi, la ceea ce considerăm a fi aproape de noi. Încredinţaţi de gândirea noastră că este corect aşa, n-avem nici măcar o picătură de credinţă, limitând aproapele până la o limită generalizată, dar nu generală, de legi şi concepte care se lasă înţelese dipă bun plac, ele fiind în esenţă foarte corecte, însă nu trasează directive, nu impun obligaţii... Şi chiar dacă ar fi să aibă a impune obligaţii, încercările de eludare n-ar fi deloc puţine.

Oameni fiind, trăitori în aceeaşi lume fiind, a-proapele ne este – şi prin întâmplările cu apariţii din senin se face şi dovada – oricare dintre cei, într-o formă sau alta, ne sunt asemenea. După legi care ne scapă, prin complexitatea extremă a lor, forma de asemănare se poate reduce la o singură persoană sau se poate extinde la întreaga o-menire. Prin această formă pulsatorie a asemănării, pulsatorie este şi adevărata necesitate, ea fiind limitată la o singură persoană, în sens mi-nimal şi se întinde până la necesitatea omenirii în generaţie prezentă şi viitoare. Dacă pare ca ab-surdă întinderea atât de mare, e timpul să privim dincolo de interesele vieţii de zi cu zi... Din lumea ştiinţei, o descoperire care şi-a dovedit mai târziu necesitatea şi utilitatea, este elocventă: radioactivitatea uraniului, descoperire datorată întâmplării de a fi puse, în acelaşi sertar, cutia cu plăci fotografice şi o bucată de minereu de uraniu. Nu i se poate găsi motivaţie faptei, nici neglijenţa nici excesul de zel, nici încercarea, căutarea, cercetarea. Prin întâmplare ceva sensibil a ajuns să fie pus alături de altceva, asftel ca, ceea ce era sensibil să arate ceva despre acel altceva. Omenirea avea, pentru viitar, această necesitate....

Nu, în nici un fel omul, n-a ştiut ce face, n-a gândit şi nu a prevăzut ceea ce se va întâmpla. Omul a constatat şi constatând n-a putut să nu fie convins de ajutorul pe care, cineva, necunscut, invizibil şi a mai multe ştiutor, i l-a dat. Perfect adevărat că acest ajutor prin faptă de om, prin mână de om a venit, dar, nu de ieri, nu de azi, se spune că însuşi Dumnezeu prin om îşi desăvârşeşte lucrarea...

Din vremea în care nu ştiam că oamenii pot fi blamaţi pentru rodul gândurilor lor, când credeam că toţi oamenii iau de la cei dinaintea lor ideile, pentru a le pune în oglinda actualităţii, din adolescenţă, ştiam ce zisese un gânditor, trăitor nu de mult... “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea”, iar gânditorul era, azi blamatul, Engels. Chiar şi Darwin, cel potrivnic ideii de lucrare a lui Dumnezeu, spunea că ne-esitatea şi întâmplarea pot trece din una în alta, că ele coexistă şi nu se manifestă niciodată în stare pură... Azi, când ştiu că i-am împărţit pe gânditori în materialişti şi nematerialişti, împărţire pe care şi eu o fac, privind spre cei ce îmi sunt contemporani în vieţuire, convinşi materialişti, mă întreb de nu cumva vor fi schimbat motivaţiile vechii împărţiri, din teama ca cei pe care i-au avut ca stindard să nu fie cei care îi arată cu degetul ca fiind fără de principii, fără un Dumnezeu, ei fiindu-şi izvor de principii şi propriul Dumnezeu. Întâmplarea face ca şi printre ceilalţi să fie oameni asemnea, care se bat cu pumnul în piept vorbind de ceilalţi, însă o rup la fugă, dacă despre ei trebuie să spună ceva. Aşa că azi, deşi de idealuri nu am uitat, însă cu idealismul nu mai cochetez, stau şi mă întreb... Ce mai este lumea în care trăim?

Atât de prezentă este întâmplarea în viaţa omului, că s-a ajuns ca omul să nu mai vrea să o ia în seamă decât prin ceea ce iese normalul modului în care el îşi vede gândirea. Este atât de prezentă, încât omul şi-a asumat-o ca mod al gândirii sale, prim mecanismele mândriei, cele care îl aduc în pragul orbirii, cele care îl fac simplu vieţuitor. Trezirea la realitate îl cutremură şi greu vrea să accepte... să accepte că fără întâmplare gândul era timp pierdut... să accepte că sinura soluţie bună i-a dat-o întâmplarea, cea care l-a urcat pe creasta valului, lăsându-l să vadă orizontul, să-şi facă de lucru cu ceea ce vede, dar, mare fiind, valul l-a dus acolo unde avea să găsească ceea ce avea nevoie...

Când depăşim clipa de furie oarbă pe noi, când renunţăm a mai fi furioşi, a ne urî, când acceptăm că n-avem cu ce ne lăuda, în afara faptului că existăm, ne ies în cale înţelesurile. Aşa reuşim să ştim că şi faptul că avem acel puţin cu care ne lăudăm, tot întâmplării îl datorăm, că întâmplător s-a acceptat că vom exista, că întâmplător s-a început drumul nostru spre existenţă, că întâmplător am ajuns în lume într-un moment şi într-un loc în care era necesar să ajungem, că întâmplările ne-au pus în cale alegeri, că tot ele ne-au scos în cale oa-meni care să ne dea dreptul de a ne manifesta, sau cu care a ne putea manifesta, a face rău sau bine, a ne facem rău sau bine. Întâmplarea, întâmplările au fost şcoala vieţii, în care am absolvit clasă cu clasă, am rămas sau nu am rămas niciodată repetenţi, sau am tot fost repetenţi şi, într-un anumit moment a venit clipa în care să renunţăm la repetenţie, învăţând... Şi tot întâmplările ne-au premiat sau ne-au pedepsit, ori din întâmplare am fost premiaţi sau pedepsiţi. Rostul premiilor sau pedepselor, meritate sau nemeritate, doar întâmplarea l-a ştiut, noi, mai târziu, sau poate foarte târziu, l-am înţeles... Întâmplarea este necesitatea noastră de a învăţa, necesitatea de a termina o şcoală, mai mare decât orice şcoală lumească....

Trăim întâmplător şi trăim întâmplări, una după alta. Uneori se repetă, alteori sunt mai bogate sau mai sărace, şi asta doar după cum noi le privim. Ele sunt mereu prezente şi noi mereu prezenţi în ele. Ne ridicăm şi ne coborâm... ne ridicăm lăsându-le să fie, înţelegându-le, ne coborâm când ne facem potrivnici lor. Trăim prezentul prin corolarul întâmplărilor care ne-au dus paşii aici. Noi am avut meritul sau nemeritul de a le face să lăsa să fie sau să nu fie ale noastre.

Toţi, mai toţi, sau aproape toţi, când este să vorbească despre întâmplări zic ce zic despre ale lor şi apoi fac mormane de poveşti despre ale altora. Bine este, într-un fel şi aşa, că este pavat drumul înspre cei care au ceva de aflat ori de învăţat. Se poate însă ca pavajul să fie cu intenţii bune, dar să fie înspre iad, fiindcă, tot prea des, judecata celor trăitori de întâmplări, vine să tragă conluzii. Ştiu multe despre oameni, ştiu multe poveşti ale oamenilor şi poveşti ale oamenilor despre oameni, se prea poate chiar să le fi înţeles, dar nu eu le-am trăit, şi astfel ce pot să spun, dacă despre acele poveşti vorbesc, decât ce mă duce mintea. Nici eu, aici, prin cuvinte rânduite cu înţeles direct, despre întâmplări din viaţa mea nu am vorbit. Nu era locul acestor poveşti, şi nici nu am vrut aceste poveşti să le scriu. Am lăsat versul să vorbească despre întâmplări şi urmările lor, mai ales despre urmări, şi despre ceea ce este viaţa: corolar de întâmplări, care, înainte de a fi un tot, se regăsesc în nenumărate alte corolare, suficient de multe ca să vină tentaţia numărării...

Drum cam lung...

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind din viitor,
Ca să stau cu tine faţă-n faţă
Şi-ntr-un fel, să-ncerc, din nou, să mor.

Revenind din vremuri viitoare,
Mi-a fost dat aici să te-ntâlnesc,
Într-un timp în care lumea moare
Renegând principiul omenesc.

Visul dintr-o noapte în furtună
Mi-a redat uitate amintiri,
Întâmplate fapte împreună,
Şi motivul multor ne-mpliniri.

În consens cu faptele promise,
Prin destin ţi-a fost îngăduit
Să te-arăți reală şi în vise,
Ca să fii de netăgăduit.

Eşti născută să-mplineşti menirea,
Nicidecum să treci prin rătăciri,
Să repui, în drept firesc, iubirea,
Temelia marilor zidiri.

Umbra unei vieţi cândva trăite
Ne-a trasat o cale şi un sens,
Renăscând dorinţe ispitite
De-al privirii, dualist, consens.

Te-ai trezit intrând pe-a vieţii poartă,
Căutând un sens altfel, normal,
Acceptând că viaţa nu e moartă
Chiar de-i e credinţa-n ideal.

Datorii rămase neplătite,
Timpului de care am fugit,
Ne-au făcut să fim acum ispite
Şi trăiri de neînchipuit.

Dintr-un timp ce dat va fi să vină,
Cel în care azi deja-i trecut,
Revenim trăirii în lumină,
Printr-un alt, năvalnic, început.

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind către prezent,
Ca să stăm, trăind, faţă în faţă
Într-un tot, de-a pururi, elocvent.

Absurdul alternativ

Din întrebări ce-şi vor voi răspuns
Fac pod de gânduri între nopţi şi zile,
Şi-n argumente vagi şi puerile,
Pe mine, uneori, mă las ascuns.

O stea, în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineţa...

C-am fost împins, cu ură,- n clandestin,
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă,
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

Minţite vorbe s-au lăsat știute
Într-o grăbire nicidecum normală,
Când adevăruri puse la-ndoială
De văzul tuturor au fost dosite.

Ca să accept un rost de împrumut,
Mi s-au prescris reţete generale
Cu împliniri în zăboviri carnale,
Prin renegarea propriului trecut.

Absurdul mi-a rămas alternativă,
Tocmită ca model măgulitor,
Pusă la rang de sens spre viitor,
De-a nu privi căderea ca derivă.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă,
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

De dincolo de neștiute

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
Din câte-au fost doar gândul mai revine
În amintiri de timp deja trecut.

Şi el îşi lasă trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Cât e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

Cum mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac…

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

Definiție prin contur

Privesc în sus, privesc în jos, mereu,
Mă simt un simplu om, nimic mai mult,
Cu ochii văd, cu inima ascult
Şi cred în Adevăr şi Dumnezeu!...

De la-nceput privind, către prezent,
Încă mă simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost,
Mereu având un gând adolescent...

Că am rămas acel ce, dintr-odată,
Mai spune “nu” să se-nţeleagă “da”,
Cel care, neuitând, a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Sunt lupul singur care, seara, plânge
Când simte că minciuna îl înfrânge,
Ce-n miez de noapte vede mai departe
În viaţa ce urmează după moarte,
Dar totuşi dă tribut o zi din viaţă
Pentru un vis în prag de dimineaţă,
Simţind mereu că lacrima nu doare
Când e un dar al razelor de soare.

Şi azi, la fel, întorc printr-o poveste
Ceea ce simt, ştiind că va urma,
Că toate-n fel şi chip se vor schimba
Prin întâmplări ce vin fără de veste.

Dar tot ce văd, doar la prezent conjug,
Ştiind că în curând va fi real,
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal,
Spre viitor privirile-mi tot fug...

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
De ceea ce am fost cândva mi-e dor,
Chiar dacă îmi doresc, prea visător,
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu...

Durerea în tăcere

Tăcerea mea priveşte către tine,
Dar nu-ţi mai spun, doar caut să găsesc,
Drumul pe care, ridicând cortine,
Timpul va trece cu motiv firesc.

De ieri spre mâine las mereu ideea,
Agonisesc în gânduri un tumult,
Chiar dacă mai şi știu că eşti femeia
Ce îmi aşteaptă spusele de mult...

Cuvintele mă dor, dar nu-ţi pot spune
Că vieţii îi devin şi eu dator,
Că-s vinovat de-o grea evaziune,
Furând trăiri din timpul viitor.

Tăcerea mea e semnul de-ntrebare
Pe care-l pune orişice răspuns,
Când dat fiind, se pierde-n nerăbdare,
Strivit de aşteptare pe ascuns.

În vis îmi spun că-n ziua ce urmează
Se va-ntâmpla să nu mai fiu tăcut,
Dar mintea uit să îmi rămână trează
Şi-n miez de noapte timpul e trecut.

Şi tot aştept, şi-mi amintesc de tine,
Şi mă tot dor cuvintele de dor,
De mine-ncep să simt că mi-e ruşine,
Dar tot aştept un pas în viitor.

Mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte că am fost copil...
Şi aruncam cu pietre înspre stele,
Vroiam să ştiu că nu-i prea dificil
Să merg, încet, pe jos, până la ele.

Nu prea ştiam că sus înseamnă sus,
Că mersu-nseamnă salt pe verticală,
Că soarele, trecând înspre apus,
Nu-şi are-n gând motive de-ndoială.

De multe ori pe oameni întrebam
De ce, doar ziua, umbra are formă,
Şi soarele, când raze bat în geam,
Într-un mereu altceva o transformă.

Mi-aduc aminte că, fiind copil,
Când nu dormeam, priveam spre cer, spre stele,
Ca, neştiut, să merg, tiptil, tiptil,
În zori să pot s-ajung pe lângă ele.

Mai şi plângeam când zorii erau triști
Ori când, din vis, uitau să mă trezească,
Când norii îi simțeam că-s egoişti
Şi vor, prin fulgerări, să strălucească.

Îmi coboram privirea prin fântâni,
Tot căutam şi-acolo o lumină,
Şi-i întrebam mereu pe cei bătrâni
Dacă ei ştiu că apele suspină.

Mi-aduc aminte vise de copil,
Când,printre şoimi,zburam mereu spre stele
Şi vântul încerca a-mi fi ostil,
Ca să n-ajung, cumva să fiu ca ele.

Când toţi spuneau că-i iarnă şi e frig,
Priveam spre câmpuri pline de zăpadă,
Şi îmi venea, din când în când să strig,
Că nu-i aşa, şi lupii-s o dovadă.

Aşa am învăţat că-n sus, spre Cer,
Urcarea nu-i deloc o simplă joacă,
Că nu e greu să dormi o noapte-n ger
Când ochii ţi se-mbracă-n promoroacă.

Mi-aduc aminte că eram copil
Şi nu credeam în moartea unor stele,
Cum nici s-accept postura de docil,
Uitând să-mi caut locul printre ele.

E vremea...

E vremea renunţării la orgolii,
La amănunte oarecum picante,
La judecăţi cu forme aberante,
La a privi scaieţii ca magnolii.

Timp nu ne-avem de rosturi derizorii,
Nici de faţade pline de reclame,
Nici de acei ce inventează drame
Ca să ne facem vise iluzorii.

E vremea de-a uita de aberaţii,
De înţelesuri strict conjuncturale,
De tălmăciri în mod voit banale,
De a urla înjurii ca ovaţii.

Timp nu ne-avem de false evoluţii
Nici de cuvinte vag răstălmăcite,
Nici de acei ce caută soluţii
Ca mască a trăirilor minţite.

E vremea regăsirii prin tradiţii,
Prin renegarea falsului din toate,
Prin renunţări la multele condiţii,
Prin revenirea din stupiditate.

Timp nu avem de falsele proporţii,
Nici de-a umbla pe drumuri cu himere,
Nici de acei ce-şi spun stăpânii sorții
Ca mod de-a ne reduce la tăcere.

Iarna ca vestire

Ceasul cu pendulă bate
Gongul timpului ce trece,
Nopţile-s întunecate,
Iarna vine... va fi rece...

Norii caută spre soare,
Căutând să îl ascundă,
Umbra lor întrebătoare
Se vrea zilnic mai profundă.

Măsurând, când nu-i mai pasă,
Drumul stelei căzătoare,
Vântul, tihnei nu se lasă,
Biciuind frunza ce moare.

Ceasul cu pendulă bate
În rutina-i cadenţată,
Clipe care trec uitate
Printr-o lume îngheţată.

Apele stau în izvoare,
Simţul curgerii le-ngheaţă,
Malul vadului le doare
Când îl văd ascuns în ceaţă.

Umbrele rar dau de veste
Că va fi noaptea senină,
Chiar şi ele-s o poveste
Amintind de luna plină.

Ceasul cu pendulă bate,
Fiindu-i timpului măsură,
Zilele-s mereu scurtate,
Iarna vine... nu se-ndură.

O noapte cu Perseide

Iubito, plouă, pe Pământ, cu stele,
Dintr-un înalt ce nu se vede clar...
Simţirile îmi sunt din nou rebele,
Uitările-mi sunt toate în zadar.

Cărările sunt parcă poleite...
Absenţa ta o simt tot mai acut,
Te caut prin cotloanele umbrite,
Nu vreau să cred că vieţii te-ai pierdut...

Aş vrea s-adorm şi să visez apoi,
Că printre stele vii, dinspre departe,
Pe drumul fără sens spre înapoi,
Ca să dai viaţă versului din carte...

Dorindu-mi să împart cu tine-o noapte,
Lăsându-ne de gânduri şi idei,
Mi-aduc aminte sensul unor fapte
Ce astăzi n-au nici rost şi nici temei.

Cândva, ploua, la fel... Un roi de stele,
Ne arăta un drum spre un altar,
Erai frumoasă, luminai ca ele...
Tot orizontul vieţii era clar...

Acum văd cerul ca un car de foc
Ce foc nestins în mine readuce,
Mă las cuprins de-al amintirii joc
Şi răstignit pe-a drumului răscruce.

Universalul tabu

Dezordinea universală
E azi, firesc, subiect tabu,
Moralitatea imorală
Ne-a prea-nvățat să spunem "Nu"!

Mereu purtăm câte o stâncă,
Precum Sisif, spre vârf de munți,
Dintr-o prăpastie adâncă,
Peste-ale vieții rupte punți.

Prin intersecții de destine
Avem și parte de dispreț,
Când lacrimile sunt meschine
Și ochii pun valorii preț.

Dintr-o extremă, în extremă,
Făcând de aberații uz,
Găsim că viața-i o problemă
Și adevărul un abuz.

O vagă urmă de speranță,
De teama unui "prea târziu",
Ne dă puteri de cutezanță
Pe muchie de bisturiu.

Cei ce nu cred în decădere
Mereu, mereu, reiau urcușul,
Croindu-și drumul, în tăcere,
De-a dreptul, nu de-a curmezișul.

Dar viața-n felul ei, reală,
Are firescul ei tărâm...
Urcarea totuși nu-i vitală
Când nu mai știm să coborâm.

Iubire în aşteptare

Că te iubesc, n-am vrut să iau în seamă,
M-am vrut supus lumeştii noastre legi,
Nici azi nu spun, simt, într-un fel o teamă,
Că dreptul ce ţi-l ai vei vrea să-l negi.

N-am vrut să cred că timpul, care trece,
Nu e de-ajuns să tragă un hotar
Între simțiri şi judecata rece,
Şi să mă lase zbaterii-n zadar.

N-am vrut să ştiu de omul care-n mine
Se ascundea de rostu-i de a fi
Şi căutam mereu să uit de tine,
Şi-o altă cale să îmi pot găsi.

E-adevărat că nu m-am luat în seamă,
Că legile lumeşti le-am pus hotar
Simțirilor de care mi-era teamă,
Văzând că-mi trece viața în zadar.

Dar noaptea-n vis, când nu mă pot opune,
Te văd, mă văd, şi timpu-l văd trecând,
Şi-ți spun că este vremea de a-ți spune
Ce luptă duc, trăind, cu al meu gând.

Aşa încerc pe mine-a mă-nțelege
Când tu vei încerca să înțelegi
Că orişicât, alt drum, vom vrea alege,
Ne vor întoarce ale vieții legi.

Că nu am vrut, că n-a fost cu putință,
Că n-am crezut, ori n-am vrut să îți spun,
Azi teama nu-mi mai e de trebuință,
Nici gândul nu mai pot să i-l supun.

În preajma ta, când viața mă aduce,
Uit de consensuri, uit ce îmi e în jur,
La tine universul se reduce,
Restu-i pierdut într-un absent contur.

Dar nu am timp de fantezii ori vise,
Mă las, de neputință, greu convins,
Şi, răbdător, las vorbele nezise
Ca să nu fiu, de graba mea, învins.

Nici o iubire nu e imorală,
Dacă-i iubire, nu un vag concept,
Dar încă mulţi ne-ar cere socoteală,
Așa că încă tac... Şi te aştept...

Constatatoarea teorie

În gând am tot mai multe teorii,
Că nu mi-e clar ce-nseamnă o secundă,
Parcă prea lungă e când vieţii-mi vii,
Şi-ncearcă adevărul să-mi ascundă.

Nu prea mai pot, când trece, să-nţeleg,
Ce rost îşi are când, mereu pe fugă,
Mă tot îndeamnă legile să-i neg
Şi s-i îndemn măsura să-şi distrugă.

Oricât de mult, la ţărmul unui gând,
Te-aştept să-ţi spun ce nori aduc furtună,
Şi câte stele cad, în zori, arzând,
Ca noi să ştim că ziua va fi bună.

Să-ţi spun în șoaptă un fragment de vers
Ce mi-l arată mersul tău agale
Scris pe un prag de vis şi univers
În care toate sunt atemporale.

Şi fiindu-mi tu, în trecerea-mi, popas,
Să uit de clipa care mă grăbeşte,
Spunându-mi că prea tânăr am rămas
Prin lumea care-n fugă-mbătrâneşte.

Dar cum presimt că nu-mi va fi-ndeajuns
Secunda de-mpliniri şi-mpreunare,
Întreb, şi întrebării-i vreau răspuns
O nesfârşită clipă următoare.

În teoria mea, în mod real,
Repun în drept complexa ipoteză,
Că timpul nu-i deloc imparțial,
Cu sufletu-i mereu în antiteză.

Şi tot ce suntem e mereu o luptă
Cu-n optimism firav şi anxios
Pe puntea lumii ce deja e ruptă
De-atâta căutare pe din dos.

Timp fără tine

Sunt fără tine... Nu ştiu ce e viaţa,
Şi trecerea prin timp e un blestem,
Abia aştept să vină dimineaţa,
Să pot, pentru “la noapte” să te chem.

În vise plec, dorindu-mi o uitare
Ca să mă-ntreb de ce mă tot grăbesc,
Şi să-mi dau dreptul ca, prin întâmplare,
Din drumul tău să nu mă mai feresc.

Ochii-i închid privind, fără motive,
Un gând al nopții ce ne-a fost reper,
Când, vorbele fireşti şi permisive,
Ne-au fost deschisă poartă înspre Cer.

Te văd lăsându-te dorinței mele
Sânilor tari de-a le trasa contur
Şi a-ți privi în ochi ploaia de stele
Ca, hotărât, din lume, să te fur.

Complice fiind cu graba mea firească,
Te văd, te simt, voindu-mă intrând,
Spre a-mplini menirea omenească,
În pântecul de viață fremătând.

Şi când, însemn de rosturi şi urmare,
Îndemnul tău era să îți devin,
Te-ai transformat în pururea chemare
Şi în motiv trăirii ca destin.

Sunt fără tine, vremea simt că trece,
Cerul senin mi-e mie-nfurtunat,
Focuri mă ard şi caut noaptea rece
Ca-n frig să uit ce greu e de uitat.

Dinspre noapte înspre zi

Din noaptea-n care spuse au fost toate,
Mărturisind al faptelor destin,
Am învăţat că viaţa, totuşi, poate
Să se-mplinească-n sens sublim, divin.

Păstrez şi-acum frânturi de jurăminte
Ascunse de al ruperii blestem,
Din care mai adun nişte cuvinte
Ce totuşi sunt iubirilor totem.

Cuvântul încă e finalitate,
A tot ceea ce nu s-a-nceput,
Şi-nălţător de ziduri de cetate,
Şi viitor dintr-un nimic născut.

Ademenit de-o vrajă ancestrală
Mă las purtat de-al clipei amănunt
Chiar dacă uit să pun la socoteală
Că tânăr, îmi zic unii, nu mai sunt.

Şi sunt tot mai atras de veşnicie,
De neştiutul ce se vrea ştiut,
De traiu-n pace şi de armonie,
De orizontul vieţii absolut.

Păstrez în gânduri legile uitate
De mersul lumii, tot mai nevoiaș,
Şi întâmplări, în felul lor, ciudate
Ce au schimbat al faptelor făgaş.

Spre ziua-n care toate vor fi spuse,
Fiind deja un făptuit destin,
Încă mai sunt trăirile seduse
De amintirea unui hâd suspin.

În acelaşi sens

Vorbind cu tine mi-ai păşit în gând,
Subit, fără motiv, de nu ştiu unde,
Şi dacă te simţeam, cumva, tăcând,
Mintea-ncepea, încet, sǎ se scufunde.

Cuvântul tău îmi este univers,
Pierdut de-ntreaga lumii mărginire
Care citindu-mi doar câte un vers
Crede că scrisul meu e o scornire.

Chiar dacă-aş vrea, nu pot să te separ,
Te ştiu cu totul, eu trăiesc în tine...
Ascunderea e faptă în zadar,
Că orice pas al meu îţi aparţine.

Din vorbă-n vorbă, fără nici un semn,
Mi-ai definit un orizont şi-o lume
În care zisul gând este solemn
Cu sensul definit de rost şi nume.

Cu dor de tine şi de curcubeu,
Îţi scriu în vers, trecând pe prag de toamnă,
Că-n trecerea prin viaţă, mai mereu,
Am vrut să ştiu iubirea ce înseamnă.

Şi-ţi spun şi gândul că mă simt stingher
Când ştiu că fi-va, în curând, o noapte,
Când vom privi, tu, luna de pe cer,
Eu, chipul tău, îmbujorat prin fapte.

Hârtiei albe astăzi îi spun tot,
O simt că-mi este, pe deplin, duhovnic,
Şi, la iveală, amintirea-mi scot,
Că, fiind tăcut, devin prea mult datornic.

N-am cum să uit, mi-e viaţa amănunt,
Scriindu-ţi, pe trecuturi nu dau vina,
Trecutul vieţii mele e cărunt,
Dar m-a lăsat mereu să văd Lumina.

Deja mă ştii cum sun în felul meu,
O ipoteză-a unei teoreme,
Ce-o demonstrază numai Dumnezeu...
Şi calc prin vise fǎrǎ a mǎ teme.

Nu pun hotare, nici nu mărginesc,
Las vorba cu-nţelesurile toate,
N-am timp de-a încerca un plan drăcesc
Din piatră seacă apă să pot scoate.

Când tu-mi vorbeşti, prin timpuri fac ocol,
Toate se ştiu şi toate se arată,
Şi îmi găsesc priviri pierdute-n gol,
Spre tine, cea, mereu, adevărată.

Nu văd prea bine... însă nu sunt orb,
Văd gândul ce-ţi e lacrimă fierbinte,
Cuvântu-ţi gust şi mi-aş dori să-l sorb,
Avându-l rost de mergere-nainte.

Şi văd că vrei, că ţii să înţeleg,
Un vis ce-l ai, voit prin consecinţă,
De-a-mi fi îndemn să nu mai pot să neg
Că-mi eşti ispită şi îţi sunt dorinţă.

Şi-n versuri scriu, ştiind că recompun,
O vreme nouă ce va fi să vină,
Cu adevărul vorbei ce ţi-o spun,
Cu-a vorbei tale limpede Lumină.

De-ai vrea să pleci, ai să-mi rămâi în vis,
Şi-n vis trăind, vorbi-vom mai departe,
Iar eu, tăcând, voi contura în scris,
În fiecare noapte câte-o carte.

Şi-n ele fi-vom iarăşi, tu şi eu,
O lacrimă de dor şi împăcare,
La pas mergând pe calea ce mereu
Ne-a dat acelaşi drum spre înălţare.

Paranteză

În vis deschid, mereu, o paranteză,
Şi văd, fără a vrea, femei frumoase...
Doar presupun... o simplă ipoteză,
Sau amintiri de fapte voluptoase...

Iar alteori, parcă axiomatic,
Visez realul pur, întâmplător
Chiar dacă irealul matematic
Mă pune, în anexe, ca decor.

Cu lumea sunt mereu în antiteză,
Când readuc esenţele din basme,
Şi povestesc de ultima geneză,
De moartea care vine din fantasme.

Vorbesc de cei ce fi-vor invincibili,
Şi micrometric pasul îl măsor
În căutarea celor compatibili
Cu un destin, oricând, nemuritor.

Visez, trăind o altfel de asceză,
În care doar iubirea-i absolută,
Prin care timpul pierde din viteză
Şi trecerea-i cu totul involută.

De n-aș visa, la rând, cu alţi datornici,
Aş aştepta fiind mereu dator,
Minţind, în spovedanii, pe duhovnici,
Şi că doar mie nu-mi e dat să mor.