Lumea printre preţuri

Prin lumea, cu de toate, încărcată,
În care toţi se vând, crezând firesc
Că doar aspectul practic e lumesc,
Eu umblu şi-mi simt mintea încurcată.

Văd preţuri de nimic și aberante
La cele ce-s cu greu de preţuit,
La ceea ce e dat, nu făptuit,
Puse-n vitrine mari, extravagante.

Mânjit de colorate etichete
Preţul şi-asumă iz calitativ,
Detaliul e mai mult rezumativ,
Dosit de vorbe neîntemeiate.

Forme barbare, cu însemn de artă,
Dau loc de cinste chipului cioplit,
Numit, de orice minte de smintit,
Făptuitor sau schimbător de soartă.

Carcasa de femeie îmbrăcată,
Cu forme conturate-n mod vădit,
Prin gesturi cu-nţeles prea desluşit
Întrece orice minte luminată.

Tot o femeie, fără de veştminte,
Stoarsă de viaţă, fără nici un gând,
Scoasă-i în faţă de acei ce vând
Plăceri, dorinţe, vorbe şi morminte.

Nimicul are rost de înălţime
Pus ca emblemă cerului senin,
Prevestitor de vremuri care vin
Golite, prin consens, de profunzime.

Umblu, golit de orice amintire,
Nici unde merg nu pot să-mi amintesc,
Însă mi-e dor de datul omenesc,
De fapte fără preţ şi de iubire...

Departe noaptea, departe ziua

De ce îmi eşti departe?… E-ntrebarea
La care-n zori de zi îi vreau răspuns,
Când noaptea-n vis îmi văd mereu chemarea
Ce-n tine arde ca un rug ascuns.

N-am cum găsi motiv de împăcare
Cu-n efemer motiv de rost normal,
Când simţul îmi e pus la încercare
De-al visului consimţământ real.

La ceas de seară las, prin raţiune,
Să cred că doar a mai trecut o zi,
Că doar, din grabă, sufletul îmi spune
Că pierd din timpul meu de a trăi.

În zbateri stă banala mea dorinţă,
Când stelele se urcă înspre cer,
De-a-ţi arăta că-mi este cu putinţă
Fapta ce-n gânduri abia o mai sper.

Iar noaptea, când o simt nerăbdătoare,
Încerc s-o rog să-mi lase un răgaz
Ca, domolind dorinţa arzătoare,
Să rup al neputinţelor zăgaz.

Când zorii dau, mult prea grăbiţi, năvală,
Gândul o ia mereu de la-nceput,
Speranţele mă trag la socoteală,
Vor viitor, sătule de trecut.

De ce îmi eşti departe?… Mi-e-ntrebarea
Ce caută măcar un vag răspuns,
Când visul, tot negând îndepărtarea,
Nu îi mai lasă nici un drum ascuns.

Viitor întâmplător

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam rostindu-ţi câteva cuvinte
Ca să-ţi rămân ca un necunoscut
De care să-ţi aduci mereu aminte.

Şi timpul a trecut spre viitor
Umplându-ţi cupa vieţii cu tăcere,
Acum te văd şi văd că ţi-a fost dor,
Că inima dreptate încă-ţi cere.

Stăm depănând din viaţă-ne poveşti,
Poveşti din lumea noastră efemeră,
Trecută eşti, dar tot frumoasă-mi eşti,
Şi tristă… te doreşti, din nou, himeră.

Te-a nins, din vară, timpul, neîncetat,
Îţi spun, în glumă, Albă ca zăpada,
Tu mă priveşti şi-mi spui c-ai pariat,
Pe mine şi prezenţa-mi e dovada.

Lăsându-te de zâmbetul ştrengar,
Îmi spui să nu-ţi vorbesc cu “dumneavoastră”,
Şi că nici ceasul n-are minutar
Că vrei şi noaptea să mai fie-a “noastră”.

Dar nu mă-ntrebi de ce sunt încă trist,
Nu chiar normal, ba chiar peste măsură,
Doar cum mi-e viaţa, cum de mai rezist,
Când văd în jurul meu atâta ură...

Nu ţi-aş răspunde… sufletul mi-e-nchis,
Dar văd că şi la tine, suferinţa,
Ţi-a luat dorinţa ce-o aveai ca vis,
Şi te-nsoţeşti mai mult cu necredinţa.

N-am părul alb, dar ştii că duc în spate
Un dor de tot ce nu am cunoscut,
În piept, nebună, inima îmi bate
La fel cum pentru tine a bătut.

Poftă de viaţă am, e nebunească,
Plăcerea de lumesc e tot la fel,
Te simt că vrei ca-n legea omenească
Să nu mai fim străinii “ea” şi “el”...

Uşor nu-mi e, nu ştiu cum îţi e ţie,
Drum spre trecut nicicând nu mi-am făcut,
Am aşteptat ce dat îmi este mie,
N-am cumpărat nicicând, nu m-am vândut.

Tot mai visez ce-mi este scris în soartă,
Nu mă grăbesc să fac ceea ce vreau,
Dar nici nu stau privind o nouă poartă,
Ca să mă-ntreb ce drum va fi să iau.

Ca doi străini, nu cred că se cuvine,
Târziu fiind, deja s-a înserat,
Să stăm, vorbind de cum era mai bine,
Într-un trecut prea mult îndepărtat.

Ce-am semănat cândva, putem culege,
Treceri de timp sau fapte de iertări,
O noapte ni-i destul spre a-nţelege
De ce nu te-ai pierdut printre uitări.

Văd că-ţi doreşti, ca după ani, o dată,
Să te convingi că sunt acelaşi eu,
Să te convingi că n-ai fost vinovată
Numindu-mă, în glumă, panaceu.

De n-ar fi fost această întâlnire
N-ai fi ştiut că plânsu-ţi e firesc,
N-ai fi ştiut că nu-i o amăgire,
Că-n vis şi amintirile trăiesc.

Vom duce seara-aceasta până-n noapte,
Şi-o vom sfârşi-o abia-n zori de zi,
Nu doar o faptă, ci un şir de fapte,
În doi, ca altădată, vom trăi.

Mi te vei da ştiind că sunt cu tine,
Mă vei avea, venind dinspre trecut,
Dar şi din lumi ce ţie-ţi sunt străine,
Şi-apoi pleca-voi tot necunoscut.

Te vei ierta, ducând înspre uitare
Fapta dintâi şi tot ce a urmat,
Şi îţi vei spune că o întâmplare
Acum, o noapte, iar ne-a-mpreunat.

Îţi vei dori să afli despre mine
Că îmi e bine, că deja trăiesc,
O viaţă ce, ai spus, mi se cuvine,
Că sunt iubit, că eu, la fel, iubesc.

Vei spune că mă poţi invidia
Că drumul prin destin mi l-am ales,
Că nu ai vrut a mă întârzia,
Că-n doi urmam o cale spre regres.

Îmi voi dori, la fel ca-ntotdeauna,
Să-ţi regăseşti un rost firesc de-a fi,
Să te fereşti a-ţi mai fi minciuna
Motiv de-a mai trăi încă o zi.

Voi reveni, şi poate, întâmplarea,
Pentru un sfert de zi, ca şi acum,
Va fi să ne redea împreunarea
Şi mersul, mai departe, pe un drum.

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam spunând că-ţi voi rămâne-n minte,
Că-n viitor, o noapte din trecut,
O vom trăi-o-n fapte, nu cuvinte.

În faţa mea eşti goală… Stingi lumina
Dar ochii ţi se văd strălucitori,
Împart cu tine un păcat şi vina
De-a fi dorinţei iar făptuitori.

Oricât a fost trecutul de-atădată,
În tine cel ce-am fost mă regăsesc,
Şi peste ani, vreau iarăşi, dintr-odată,
În tine să mă las… Să nemuresc...

Vrerea din mine-n tine e dorinţă,
În şoapte-ţi ai îndemn nemuritor,
Şi lacrima te-arată cu credinţă
Pe drumul spre un veşnic viitor.

Cale de departe, înspre mai departe

Avem trecut, avem prezent, prin clipa în care totul se rezuma la un acum plecat înspre trecut, şi va urma să avem viitor. Mereu avem însă lipsă de ceva, iar acel ceva nu îl putem, indiferent de ceea ce facem, indiferent ce căi căutăm, avea. Acel ceva este parte din noi, dar care nu poate fi azi, acum, înfăptuit, Acel ceva nu este o simplă faptă, aşa cum ar fi un simplu lucru, acel ceva e ceva care mereu, tot mereu, se face, prin trecerea prin prezent înspre trecut. Mereu depinde de ceva, de ceea ce se întâmplă imediat, în trecerea, prin întâmplarea imediată înspre următorul imediat, continuând înspre eternitate. Ne lipseşte, totdeauna prezentul următoarei clipe, viitorul...

Azi, mai mult poate, ca niciodată, trăim una din cele mai mari paradigme: fugim, cu viteze cât se poate de mari înspre viitor şi fugim, cu aceeaşi sau chiar mai mare repeziciune, după aflarea, ştiinţa sau cunoaşterea adevărului. Marea fugă ne fură de simţiri, ne pune trăirile la colţ şi, pentru a suplini pierderea, întru a nu decade în mândria noastră de proprii stăpânitori, ne îndatorăm, în contul veşniciei, mersului involutiv. Azi ştim mai multe dar cunoaştem tot mai puţine, iar înţelesurile, aproape cu totul, ne scapă. Azi căutăm tot mai multe și în căutarea noastră reinventăm roata prin teoretizări ce au iz de reduceri la absurd. Căutăm explicaţii, nu ne mai putem explica nimic, dar avem pe buze scuza că nu avem timp de a mai căuta explicaţii. N-avem timp să înţelegem de ce ne naştem, de ce trăim, de ce vrem, prin copii, în această lume să lăsăm o urmă, sau nici măcar nu mai vrem să gândim că această idee este paravanul sub care se ascunde chiar motivul nașterii, menirea noastră... Nu avem timp să mai înţelegem noi, aşteptăm de la alţii explicaţii, de ce unele sunt într-un fel, altele în alt fel. Nu mai avem timp nici să înţelegem că lângă noi sunt oameni care îşi fac timp să înţeleagă, care ne pot explica, care ne pot arăta calea prin care chiar noi putem înțelege și ne putem explica... ei sunt deja etichetaţi şi, de multe ori blamaţi, fiind prea aproape ca să înţelegem că că ei pot înţelege...

Totul este legat de un firesc, un drum nevăzut, însă asemenea cu unul pe care îl mergem, un drum ce are nume simplu, viaţa. Ştim de unde venim, ştim unde am ajuns, alţii, fără ca noi să le spunem, nu au de unde să ştie de cât de departe sau de aproape venim, cât de departe este departele sau cât de aproape este aproapele... Prin viaţă este la fel; este la fel... doar dacă vrem să înţelegem. Numai noi ştim care au fost realităţile vieţii noastre, numai noi putem să întregim corolarul care ne defineşte în faţa oricui și, mai înainte de toate, în fața noastră. Numai noi, noi putem şti întregul, fiindcă oricare alţii nu pot să vadă decât fapte şi urmări, zbaterile şi tot ceea ce e în minte şi în suflet, sunt transparente numai în măsura în care le putem asocia cuvinte care să le cuprindă într-o măsură cât mai apropiată de ceea ce înseamnă totul. Ceea ce am fost rămâne, oricum, o etichetă pe care o pun alţii, dinamică şi mereu cu amprenta celorlalţi, fixată de reperele ce și le au ceilalți. Cu adevărat numai noi ştim şi ce am fost, şi cine suntem, şi de unde am plecat, şi cum ne este mersul, şi încotro am vrut să mergem, şi încotro, după atâta deja mers, vrem să mergem, spre a ne găsi locul în care ne putem opri spre a face pasul definitiv.

De unde venim şi cât de departe venim, azi sunt doar întrebări pe care puţini le mai pun şi puţini şi le mai pun. Este greu, este chiar imposibil - nu e deloc greşit a se spune – ca mulți să-și pună măcar una din întrebări, trăind într-o lume prinsă în corzile materialismului, dacă nu are curajulul nebunesc şi puterea drăcească de a-l nega. Este greu a privi altfe depărtarea decât că ea măsoară, în realităţi sau raportată la un timp relativ, şi relativ nu prin simţire, ci prin comparaţie cu ceea ce realul, materialul fiind tot ceea ce, azi, pune la dispoziţie sau omul şi-l permite. Şi toată nerăbdarea de care dăm dovadă pe ceea ce materialul ni-l pune la dispoziţie se bazează. De mirare este faptul că încă nu s-a ajuns la dorinţe de a exista metode de grăbire a zămislirii unui copil. Mă gândesc uneori că, fără a se recunoaşte, materialul, în această “cauză”, se ştie învins, cu mâinile legate iar omul încă ocolește subiectul din lașitatea de a recunoaște că este prizonierul absurdului...

Ne grăbim, ne grăbim firesc, cu tot irealismul grabei, dar tot mai mult ne grăbim înspre nefiresc. Graba strică toată treaba, cea mai mare dintre ele fiind viaţa... Şi ne tot grăbim, ne tot grăbim şi uităm încotro ne grăbim, şi graba ne face să trecem pe lângă detalii fără să ne mai pese, trecem de ele uitând să înţelegem ceva din ele. Din grabă nu mai învăţăm decât, eventual, din cele scrise, mai degrabă din cele la repezeală rupte din ăntreg, nu mai învăţăm din greşelile altora dar, şi mai absurd, nici dintr-ale noastre. Nici lenea, nici prostia, nu sunt adevăratele motive ale lipsurilor din ale ştiutelor, ci această mare, nebunească, neomenească grabă!

Grăbiţi fiind, am devenit nişte rătăciţi şi persistăm în a rătăci. Graba e efectul fricii pe care o trăim şi insistent vrem să o o trăim, ca prin ea, prin modul în care ne face să ne manifestăm, să dovedim preocuparea pentru viaţa de zi cu zi, interesul pentru bunul mers a toate. Frica, frica de moarte, fie ea de cum ar fi să fie, firească sau doar urmare a unor mofturi sau năravuri, e omniprezentă. Vinovaţi suntem noi, oricât am căuta altceva... Spunem că vinovată e viaţa, spunem că vinovată e societatea, spunem despre faptele altora că ne fac să trăim cu frică, dar trebuie să privim înspre noi. Să privim spre noi şi să ne reamintim cine am fost, cine suntem, ce am fost, ce suntem, de unde venim, unde am ajuns, de cât de departe venim şi ce înseamnă aproape...

Îşi au rostul lor vorbele vechi, dar nici de ele să ţinem seama, graba nu ne lasă. Însă grăbiţi suntem să uităm de unde am plecat, grăbiţi suntem să ştergem orice urmă din trecut. Ne este frică de trecut din acelaşi motiv: pentru a nu recunoaşte că, sub sabia grabei, o sabie mai ameninţătoare decât sabia lui Damocles, ne-am prins în hora unor fapte ce numai mintea de pe urmă a vrut să le înţeleagă. Şi ne mai este frică de trecut pentru că, din grabă, nu ne permitem răgazul de a ne reaminti şi, dacă ar fi nevoie, povesti altcuiva care, ca şi noi, grăbit fiind, nu-şi face timp nici să asculte, nici să înţeleagă. Ne mândrim, uneori, că am putut să luăm omul aşa cum este (un mod extraordinar de bun) dar nu ne mai trebuie să înţelegem că aşa ne-am aventurat pe calea primejdiei care stă la pândă, pentru că nu am înţeles niciodată de ce este aşa cum este. Am preferat să ne aratăm tuturor, inclusiv nouă înşine, că suntem oameni slabi, fără puterea de a ne asuma eventuale şocuri, conflicte cu principiile noastre, considerând că aşa am ajuns la nivelul în care nu avem prejudecăţi şi nu emitem judecăţi, însă adevărul e că nu suntem deloc liberi, că judecarea omului nu este ceva ce lipseşte cu desăvârşire. Fiindcă fără a judeca faptele, nimic nu se face înţeles, şi nimic nu este acceptat. Se judecă în mod tacit, se pune o etichetă, chiar inconştient pe om, al prezentului sau al trecutului, cu precădere, şi, în grabă, se vrea a se merge mai departe, înspre un mai departe văzut tot mai departe!

Dacă am vrea să stăm, la nevoie, pentru a judeca dtept, chiar și strâmb, am căuta să ştim, când tot căutăm drumurile mersului, cât de departe se vine în acest prezent, cât şi cât de greu a fost drumul vieții, din trecutul pierdut amintirii, înspre acest actual, momentan, prezent, câţi paşi au fost făcuţi şi cum au fost făcuţi, dar mai ales de ce au fost atâţia şi aşa făcuţi. Pentru asta însă trebuie să nu fim cei care oligăm pe alţii, ori chiar pe noi, să se dezică de ceva... Şi vom găsi că puţini vin de aproape, chiar dacă nu foarte mulţi vin de prea departe şi foarte departe. Vom găsi paşi vruţi şi paşi nevruţi, paşi mânaţi de firesc, ori de dorinţă, sau împinşi de la spate, paşi opriţi, ori de alţii împiedicaţi. Vom găsi departele în realităţi, ori în înţelesuri, iar acolo unde nu putem cuprinde nici cu gândul, îl vom găsi în ceea ce face să se spună că cineva, acel care are acolo departele, este cu ceva mai mult decât ceea ce deja e mult. Nu îmi vine să fac referire la aproape, fiindcă aproapele se arată, repede, singur, dă destule motive a fi steag fluturat prin idei fără sens.

După cum bate vântul se mişcă frunzele, nu însă la fel şi copacii... Frunzele, se ştie destul de bine, stau agăţate, nu au rădăcini. Dinspre departe, ca timp, vin copacii, nu frunzele care sunt, mai totdeauna, reprezentatele efemerităţii, ale aproapelui. Înţelegând rostul copacilor, se poate să existe şi înţelegerea acceptării necondiţionate a frunzelor de a nu avea puterea de a sta neclintite, când vânturile le biciuiesc. Multe sunt şi faptele omului care se pun și stau la dispoziţia efemerităţii... Dacă rădăcinile nu au fost lăsate la o parte, se clatină coroana, se clatină copacul, dar nu se mişcă din loc, nu se apleacă, nu face plecăciuni şi închinăciuni unei realităţi trecăoare. Oamenii s-au dedat la năravul de a-şi tăia rădăcinile, de a se dezice de ele, dar nu au luat aminte la mai multa repeziciune cu care se ivesc, din senin, furtuni. Acela care-şi neagă rădăcinile, trecutul său şi al neamului său, ajunge să fie îngenuncheat şi folosit de către oricine, ba chiar el, neavând pe ce se sprijini, zice că-şi găseşte sprijin în ceea ce este, ajungând să pună preţ pe ceea ce este el, sau parte din el, vânzându-se, dându-se drept obiect de folosință celor care doar de folosirea lui, asemenea oricărui obiect, au nevoie. Chiar şi cei care vin de foarte departe – deşi rar se întâmplă – de nu îşi ţin tolba trecutului legată, întru totul ca cei care n-au învăţat rostul memoriei, ajung.

Vom avea viitor, dar viitorul nu este, în nici un fel rupt de trecut. Previzibil este viitorul, dacă trecutul nu este, din mândrie, aruncat la gunoi, însă cu totul imprevizibil este pentru cei care îşi neagă faptele, ba chiar ajung la negarea numelui, pentru cei ce se cred nou veniți în universul în care îl percep a fi de-o seamă cu ei, în universul pe care îl vor mărginit și fără perspective sau planuri.

Ca să nu mai fie multă bătaie de cap cu ale unora căutări despre mine, am ales să las, pentru un uşor înţeles, spus, aşa cum mi-a fost mie dat să spun, atunci când faptele erau fapte, ori mai târziu, când ele îşi căutau un loc înspre adormire, sau când mi se făceau oglindă, pentru a-mi avea înţelesuri, câte ceva, relevant mie, din viaţa mea. De-aceea am readus poezii ale trecutului şi pus alături de cele ale prezentui. Clipei de faţă nu-i pot cere să arate elocvenţe, clipa de faţă este un reper, faţă de ea, cei ce vor a înţelege, vor puncta aproapele sau departele meu, sau poate chiar îmi vor înţelege motivaţia pentru care spun, din când în când, poveşti despre acasă, acel acasă de nicăieri aici, ori de ce câteodată zic de întâmplările care îşi au trecut, venind dinspre viitor, dorindu-se făptuite. Eu unul nu am cum să fug de realitatea mea, şi, oricât de departe îmi este să simt departele drumului meu, ştiu că, e firesc să merg mai departe, oricum...

Tremur de tăcere

Aş vrea să-ţi cer iertare… într-o noapte,
Stând în altarul sufletului tău,
Mi-a spus neînţelesul unor şoapte,
Mi-a spus de ce-ţi aveai păreri de rău.

Dorinţele mocneau pe rug de vise,
Prin gesturi reci îţi ascundeai fiori,
Dar îţi lăsai speranţele ucise
De primul semn al zilelor, în zori.

Tu mă doreai îndemn şi călăuză
Spre pragul ce-l vroiai să-l fi trecut,
Dar faptelor te arătai confuză
Iar eu, să ştiu mai mult, nu am putut.

Acum, când noaptea a venit fugară,
Dorită chiar de noaptea care-a fost,
Şi-n ochii tăi văd flori de primăvară,
Să-ţi cer iertare ştiu că are rost.

Dorinţa ce o am îţi e dorinţă
Şi adevărul nu ţi-l mai opreşti,
Nici nu o mai arăţi a fi voinţă,
Pe zi ce trece tot mai dragă-mi eşti.

Prin fapte doar mai pot să-ţi cer iertare
Că paşii n-am ştiut să ţi-i îndrum,
Şi aşteptarea astfel ţi-a fost mare,
Demult puteam trăi ca şi acum.

Şi-mi cer iertare pentru câte vise
Ciobite, fără sens au devenit,
Că multe adevăruri compromise
Prin noi, în timp, de noi s-au rătăcit.

Teamă-mi era, crezând în niciodată,
Mă răzvrăteam, îmi era greu să plâng,
Te căutam să fii ca altădată,
Uitam că vrei în braţe să te strâng.

E altfel viaţa, tremură tăcerea,
Trăim alt timp, trăieşte el prin noi,
Îţi simt fiorii şi am iar puterea
De-a reclădi o lume, doar noi doi.

Sărbătoare de-mprumut

Nimic nu este pur întâmplător,
Spun cei ce ştiu trăi o întâmplare
Şi zi de zi îşi fac o sărbătoare
Trăind firesc ce dat le este lor.

Mulţi însă uită ceea ce-i normal
Sărbătorind doar legi şi doar decrete,
Dorindu-şi fapte, nu trăiri, concrete
Gesticulându-şi fuga-n ireal.

Acum e straniu… Rar, atât de rar,
Se spun cuvinte înduioșătoare,
În ziua decretată sărbătoare
A celor ce iubesc fără habar.

Şi-mi e mirare că-n această zi
Un fel de fericire eclipsează
Trădarea celor mulţi, ce doar mimează,
Crezând că pot, într-adevăr, iubi.

Perechile-ncurcându-se, şarmant,
De parcă sunt ieşiţi de la-nchisoare,
Privirile dorinţelor ştrengare
Arată că atât e relevant.

De câţiva ani, fireşte, an de an,
Nevasta redevine şi iubită,
Şi-n fel şi chip, de soţ, e răsplătită,
Cu-n ritual transcris după un plan.

Sau el şi ea, doi snobi împătimiţi,
Încolăciţi prin hrube sau taverne,
Îşi şuşotesc poveşti cu baliverne,
Crezându-se de-a dreptul fericiţi.

Nu le mai pasă dacă doar o zi,
Vor fi dorind să creadă în iubire,
Sau chiar se ştiu, deja, în amintire,
Aşa cum definesc pe a iubi.

Mulţi se întreabă: Câte-n locul ei,
Au fost, minciunii lui, ascultătoare,
Şi câţi ca el, în zi de sărbătoare,
Erau cuceritorii de femei?

Minciuni cu rost, dar multe fără rost
S-au inventat pentru o zi anume,
Când şi divorţul e un dar de nume,
Trecut în contul dragostei ce-a fost.

De câtva timp, ne punem la mezat
Trăiri sortite-a fi-mbucurătoare
Celor ce ştiu că-n somn nu se prea moare,
Când viaţa li-i trăire chiar şi-n pat.

Trăim în sărbători de împrumut,
O cheltuială mare mare ni-i ştiinţa
De-a-nlocui cu nechezol credinţa,
Uitându-ne cu silă spre trecut.

Doamne, te-ntreb, tu cum mai socoteşti
Când vezi cum este-n lume, astăzi, viaţa,
Şi toţi au învăţat să facă piaţa
Plătind dezmăţul firii omeneşti?

Şi cum se poate drum, să-şi aibă, drept,
Când dragostea e tot un fel de rană,
Cea care, prin condiţia umană,
E-acum ajunsă doar un vag concept.

Amintire de curaj

Aş fi ucis o lume pentru tine,
Pe mine chiar m-aş fi ucis, pe loc,
Credeam că viiorul ne-aparţine,
Şi pentru el mă aruncam în foc!

În noaptea ce era ca şi acum
De ceaţă şi de umbre-ntunecată,
Aş fi tăiat prin valuri un alt drum,
Luptându-mă cu marea-nfurtunată.

Eram nebun, îndrăgostit de tine,
Strigam la porta drumului închis,
Reconstruiam palate din ruine,
Ca să nu uit nimic din ce-am promis.

Am dat speranţei rolul de girant
Spunând că n-am motive de dobândă,
Dar într-o zi am devenit restant,
Şi-am înţeles că mulţi stăteau la pândă.

Peste pământ de rouă pârjolit
A nins cu adevăruri strivitoare
Şi viscolul în noapte s-a pornit,
Şi-am înţeles că şi speranţa moare.

Aş fi ucis o lume pentru tine
Netemător fiind înspre trecut,
Dar viaţa numai mie-mi aparţine,
Curajul de atunci îl las pierdut.

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

Pas cu pas

N-am terminat, cam multe, dintr-odată,
Nici viața n-am s-o duc la bun sfârșit,
În lumea asta, mult prea colorată,
Destinul meu, bătrân, a obosit.

Oglinzi s-au spart lovite de cuvinte
Nepotrite fiind, prin înţeles,
Când nu vroiau, nicicum, să ia aminte,
Că viitorul poate fi progres.

Poate-am ales cărări prea încâlcite,
Şi m-am luptat la drum mereu s-ajung,
Sau gânduri mi-am lăsat neprihănite,
Şi am tot mers, un drum atât de lung…

Am dat valoare multor amănunte,
Oricâte-au fost, oricânte au rămas,
Văile largi şi crestele de munte,
Le-am cunoscut în mersul pas cu pas.

A fost să lupt cu propruia mea teamă
Cu un destin primit cu împrumut,
Când nu ştiam că visul se destramă
Dacă priveşte mult înspre trecut.

Între mai bine şi cu mult mai bine,
Am învăţat că n-am motiv de stat,
Că viaţa dă oricând ce se cuvine,
Dar ia de simte ceva că-i de luat.

Măsurii i-am făcut cândva măsură,
Ca nu cumva să uit şi să greşesc
Să văd cenuşa un altfel de zgură
Şi-n mlaştină, cândva, să mă trezesc.

Cu viaţa însă ştiu că nu-i o joacă,
Doar ea măsoară cât avem de tras,
Şi e firesc, îi este dat să-i placă,
Mersul cu ea alături, pas cu pas.

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

Pământ de flori

Pământ de flori, călcau, cândva ţăranii,
Sub pasul lor, din curtea casei până-n sat,
Azi curtea s-a umplut cu bolovanii
Care, cu totul, mersul drept le-a încurcat.

Pământ de flori, cândva, aveau ţăranii,
Azi nu-l mai au... Alţii îl au, şi ei îl vând,
Ei sunt săraci, şi văd cum le trec anii,
Şi traiul bun, pe zi ce trece, e doar gând.

Pământ de flori, cândva, munceau ţăranii,
Avea rod bun, şi se lăsa uşor lucrat,
Azi îl cultivă, zice-se, profanii,
La mâna lor ajuns-a sat cu sat.

Pământ de flori vindeau cândva ţăranii,
Azi nu mai vând... azi nu mai au nici ei nimic,
Sunt prea săraci şi sunt prea scumpi şi banii,
Şi satul lor, pe zi ce trece, e mai mic.

Uitaţi de lume, mor, tot mor, ţăranii,
Pământ de flori, în curţi, au doar tiranii...

Cântec cu amanţi

Noi suntem amanți de-o noapte,
Şi de-o alta, când şi când,
N-avem timp de vorbe-n şoapte,
N-avem timp de nici un gând.

Ne găsim, cumva, ideea
Ca să ne-simțim, firesc,
Eu bărbatul, tu femeia,
Care spun că se iubesc.

Spusele-mi sunt mângâierea
Cu-n îndemn orgolios
Ca să-ți dăruieşti plăcerea
Ce îmi este de folos.

Orice gând îmi e dorința
De a şti că te-am avut,
Siluit de necredința
Că mai mult nu s-a putut.

Drept răspuns, în mare grabă,
Îți faci trupul dezgolit
Şi îmi spui că avem treabă,
Că ni-i timpul drămuit.

Şi eşti mult ascultătoare
A trupeştii fantezii,
Că prin fapt şi prin urmare
Doar cu mine ai să fii.

Îngenunchi să-mi simți puterea
Ce mi-o vreau fără egal,
Că-s, aşa precum mi-e vrerea,
Un bărbat demn şi fatal.

Şi când totu-i pe sfârşite,
Şi mă-ntrebi de mi-a plăcut,
Îți repet vorbe menite
Să-nțeleg că m-ai şi vrut.

Noaptea-i doar cât întâlnirea
Ne-o lăsăm unui moment
Eu să-mi spulber amăgirea,
Tu să-ţi vezi rostul absent.

Ne-mbrăcăm fără zăbavă,
Şi vorbim despre banal,
Oricum viaţa ni-i bolnavă
Şi eşecul clar, real...

Tu-mi eşti la numărătoare
Doar a doua-ntre femei,
Că de-i vorba de urmare,
Tu poţi face orice vrei.

Ştiu că nu te ştii iubită,
Mi te vinzi, când te vreau eu,
Ca o haină ponosită,
Fără nici un Dumnezeu.

Rând pe rând, nicicând deodată,
Ne-avântăm pe-al vieţii drum,
Tu de teamă apăsată,
Eu cu capu-n nori de fum.

Mă întorc mereu acasă,
Şi-mi reintru în normal,
Ţie drumul ţi-e-nspre casă,
Ori la alt bărbat fatal.

Viaţa mea e fără tine,
Ştii că mint că îmi e greu,
Dar minciuna-ţi face bine
Şi te-ntorci la ea mereu.

Te doresc, fiind femeie,
Ca să îmi trăiesc, în pat,
Iluzoriu, o idee,
Despre cum sunt ca bărbat...

Mi te dai, fiind femeia
Care vrea a fi mai sus,
Având sens doar prin idea
Că-i la fel de-i unu-n plus...

Noi suntem amanţi de-o noapte
Şi de-o alta când şi când,
Ne iubim numai prin fapte,
Altceva avem în gând.

Repetabila vrere

De multe ori am vrut să plec din mine,
Să las în urmă tot ce-am adunat
Ca loc făcând simţirilor virgine
Să mă renasc, din nou, fără păcat.

Să mi se şteargă fapte nefăcute
Să-nvăţ învăţătura tuturor,
Din cele ce se ştiu prea rar văzute,
Cele ce-l fac pe om nevoitor.

Să plec un timp, în Cer, în altă vreme,
Ca să trăiesc uitând că am trăit
Şi să nu ştiu ce-nseamnă a te teme
De gândul ce în vis s-a răscolit.

De multe ori am vrut ca-n altă viaţă,
Plecând, cu tot ce ştiu să mă renasc,
Să pot să stau cu mine faţă-n faţă,
Strivind destinul într-al vieţii teasc.

Să-nvăţ să spun ce astăzi nu aş spune
Decât rotind cuvintele cu rost,
Ca omul să se ştie el minune,
Uitând s-aştepte vremuri care-au fost.

Să-mi pot reda speranţa de-nălţare,
Ştiind că drumul pot să nu-l fac lung,
Reînvătând că pot avea răbdare
Dacă la capăt vreau să şi ajung.

Am vrut să plec… Tot vreau să plec din mine,
Să uit că-n ochi de om sunt un damnat,
Şi să revin ştiind că-mi aparţine
Puterea de-a trăi fără păcat.

Adevăr de toamnă

Dintr-o dimineață de toamnă, Mariei

Nu ştiu nimic, n-am nici o bănuială,
Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost,
Din clipa-n care, fără îndoială,
Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.

Eu știu ce-mi este mie-n amintire,
Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus,
Nu pot descrie o reîntregire,
Alte cuvinte sunt deja în plus.

Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită,
Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt,
Când ai venit prin noaptea adormită
Ca să-mplineşti promisul legământ.

Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte,
Şi-n tine mă doream definitiv,
Eram tăcut şi fără de cuvinte,
Firescul faptei era clar motiv.

Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare,
Şi ştii că patului i-ai fost motiv
De existenţă mult tremurătoare
Când totul era clar, definitiv.

Ştiam şi eu că altă vreme vine,
Hotărâtoare, vieţii tale leac,
Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine
Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.

N-am azi nici un motiv de îndoială,
Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt,
Să trecem de cumplita bănuială,
Că toate din dorinţa noastră sunt.

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

Răbdarea, pas cu pas...

De multe ori scapă înţelesurilor motivele pentru care, în firescul vieţii, apare o întâmplare, văzută ca nefirească, şi, mai totdeauna, neînțeles este motivul de a nu se întâmpla altora... Şi, cam tot de atâtea ori, din ceea ce se întâmplă, ceea ce este de înţeles din acea întâmplare, nu se înţelege. Din toate, cu cât mai mare este neînţelegerea, cu atât este mai mare tentaţia de a se intra, cu totul, în povestea atotdesluşitorului “de ce?”, de a se începe învârtitul în jurul acestei întrebări, pentru că, într-o realitate ce nu se vrea cunoscută, cu toate că se vrea găsirea unor răspunsuri, dar există o mare dorinţă de a se sta în dramă şi luptă. Ea vine dintr-o anumită plăcere în a se sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii care se vrea extrasă din centrul problemei. Posibil este ca tocmai de aceea să existe mereu adâncirea în ea, şi se sapă, se sapă, se tot sapă, chipurile pentru a se ajunge la adevăr.

O astfel de căutare devine capcană... Cu cât se sapă mai mult, cu atât îndepărtarea de adevăr este mai mare, pentru că se începe, în fapt, o vânătoare a răspunsurilor care au o oarecare potrivire, mai mică sau mai mare, cu şablonul propriei poveşti, prin definiţiile care au fost date propriei experienţe, prin judecăţile deja emise, sau într-o permanentă continuitate, despre propria persoană şi cei implicaţi. Practic, se caută şi se permite accesul doar al răspunsurilor care validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea care e dorită a fi statuată, tiparul în care se vrea a rămâne existenţa.

Capcana este eficace şi nu are scrupule, fiind şi ea concepută, de cel care cade în ea, exact pe calapodul bine cunoscut. Cel căzut în ea, deşi se simte pierdut, fiind chiar pierdut - prin marea diferenţă între ceea ce este şi ce poate fi dincolo de acea problemă - persistă în situaţia respectivă, fabricând gânduri şi răstălmăcind idei, plimbându-se între o judecată şi alta, toate drepte până la un punct în care raliază cu adevărul care se vrea ascuns, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a nu se accepta înţelegerea întru adevăr.

Este acesta unul dintre modurile în care omul se lasă distras din prezent, din starea naturală, cea care nu are greutăţi, din stare de graţie. Ajunge omul împotriva curentului şi singurul lucru ce-l are de acceptat poate fi că, în acel moment, cea mai potrivită şi benefică soluţie, poate chiar singura, este răbdarea... răbdarea paşilor fireşti, a drumului bătut pas cu pas.

Când ceva pare de neînţeles, e nevoie de răbdare. Nu scoate nimic la iveală scotocirea prin întunericul nopţii minţii, e nevoie de a aşteptarea zorilor. Nu iscodirea scoate la iveală detalii minore, ci privirea de ansamblu. Nu cearta, nu forţarea, sunt modalităţi convingătoare, ci îngăduinţa faţă de starea clipei, acceptarea consecinţelor fireşti ale întâmplărilor, chiar văzute ca prea puţin fireşti.

Viaţa îşi are căile ei prin care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Viaţa îşi are timpul ei la care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Înţelepciunea nu poate fi îndrumată şi nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are timpul şi anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă este un pas către un nivel mai înalt, înspre superior, de conştiinţă. Orice proiect se face în paşi şi trece prin etape, asemenea anotimpurilor. Când e vremea anotimpului îngheţului, degeaba se forţează a fi cel al înfloririi, aşa cum degeaba se încearcă grăbirea unei plante să crească, riscul fiind de a fi omorâtă din toată această prea multă "bună intenţie".

Viaţa omului este o sumă vectorială, o sumă la care contribuie sensurile, direcţiile, mărimile. Câţi sunt vectorii nimeni nu poate spune, nu poate statua. Nimeni nu poate să spună că un om are acelaşi număr de vectori ca un alt om, căci orice om este o individualitate cu totul distinctă. Sensurile şi direcţiile sunt definitorii. Ele arată căderi şi salturi. Ele se văd şi, dintotdeauna s-a văzut că fiecare cădere este mereu urmată de un salt, care, dacă nu e bine înţeles, cum mai tot timpul se întâmplă, e urmat de o altă cădere. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou...? Diferenţa o face modul cum se trece prin ele. Noutatea e dată de direcţie... Mărimea mai puţin contează, ea este cu totul subiectivă pentru cel care saltă, ori se saltă, sau cade, ori decade; cam tot timpul saltul e văzut ca mic, însă căderea e enormă. Noutatea este dată de cât de conştient este omul de importanţa acestora, cât de deschis este spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa sa.

La urma urmelor, din toate spusele celor ce şi-au petrecut viaţă întreagă pe Pământ, aceste urcări şi aceste coborâri, aceste căutări ale unor răspunsuri şi ieşiri la liman, fac toată frumuseţea vieţii, fac acest joc, jocul vieţii. Îşi poate cineva imagina o viaţă în care toate răspunsurile sunt la îndemână, în care toate s-ar întâmpla şi crea cât s-ar pocni din degete? Cine poate spune dacă ar mai fi vorba de un joc atractiv, ori, dacă nu, în acest fel, viaţa nu şi-ar pierde rostul, devenind simplă şi banală rutină? Dacă toate s-ar transforma brusc, instantaneu, exact aşa cum sunt, de fiecare gândite şi impregnate cu propria emoţie, cum ar arăta viaţa celui doritor se schimbare prin propriul gând, prin propria voinţă, după propriul model?

Oamenii simpli, dar cu marea experienţă a vieţii trăite, cei care, uneori, sunt numiţi “săraci cu duhul” doar pentru că refuză afundarea în labirintul căutărilor infinite, mulţumesc Cerului că nu le dă, tot ce gândesc şi, mai ales, după cum gândesc în fiecare moment. Lui Dumnezeu, Cerului, sau Universului, după propria înţelegere, multumesc pentru întârzierea ori inerţia ce pare a o avea creaţia în a se transforma într-o realitate materializată, într-un răspuns palpabil sau faptic. În simplitatea lor, smerită, nici măcar nu vor să caute cine sau ce face ca toate să nu se întâmple când gândul dă năvală, să alfel că, de fapt, întârzierea este pornită tocmai din om, din dedesubtul minţii, care, parcurgând pas cu pas, planul creativ, are nevoie de timp pentru a-i fi totul clar, ori, dacă nici aşa nu are destulă răbdare pentru a face toţi paşii necesari, luptându-se, războindu-se cu mori de vânt, cu nefirescul, îi ia ceva timp până oboseşte şi renunţă la luptă.

Clare poate multe nu sunt, însă este evident... când ceva nu este înţeles, este nevoie de răbdare! Când îşi simte omul un "de ce", sau o întreagă panoplie, în minte, este timpul unei opriri. O cădere, ca realitate sau doar presimţire, un presupus blocaj, au, dacă se vrea a se merge, mai uşor spre mai departe, are un potrivnic simplu: o spusă care începe cu o întrebare: “Aşa, şi?!”, continuată cu o alta, ce afirmă incontestabilul: “Nu au mai fost?”... Într-un altfel privind viaţa, spectrul deznădejdii ia locul oricărei raze de soare, întunericul este fără nici un reper de regăsire.

Se poate oricine, privitor de prin orizonturi paralele, întreba: Alta, soluţia nu ar putea să fie? Destui sunt cei care, plini de aerele atotştiutoare într-ale sufletului şi psihicului uman, plini de aerele atotştiutoare ale superficialităţii, împing şi conving oameni spre căi pline de absurd. Dar e, oare, altceva posibil? Cum altfel se poate privi o asemenea situaţie? E totuşi atât de grea încercarea răbdării, a aşteptării, pure şi simple, ca să se aşeze totul? E chiar imposibilă o adevărată atenţie şi extragerea, cu deplină convingere, din "problemă"? Cum ar fi viaţa celui care nu se mai lasă scufundat în drame, mai mult sau mai puţin ale lui? Cum s-ar arăta, sieşi sau altora, creaţia, de orice fel, a celui care ale să nu mai meargă la moara gândurilor, recunoscând ce vrea, cu adevărul împuternicit cu toate cele arse în focul mistuitor al capcanei acelor multe “de ce”-uri?

Se poate alege lupta, o luptă fără de sfârşit, o luptă fără învingători, însă cu un sigur şi singur învins. Se poate alege lupta ca motiv întru îndestularea mândriei şi a ego-ului, cele care şi-o doresc pentru a-şi motiva existenţa. Se poate însă alege pacea, măcar, întru început, din dorinţa unei clipe de răgaz şi contemplare a alternativei. Nici una, nici cealaltă nu poate fi numită greşită. Dar e bine să se ştie că alegerea este personală şi doar alegătorul poate să fie responsabil de tot ce urmează alegerii...

Greu este ca, vreodată, să se spună că lupta pentru regăsire, prin fireasca şi necesara înţelegere, va lua sfârşit. Mereu, tot mereu, alte şi alte provocări, depăşind pragul acumulatei înţelepciuni, vor veni. Lipsa de încredere în propriul eu, ca formă particularizată a lipsei de credinţă, este, permanent, creuzetul în care frustrările se pot conglomera, se pot manifesta, se pot aprinde ca foc mistuitor de trăiri şi simţiri, pierzător de clipe ale vieţii. Grăbit este omul în a se pierde pe sine de sine, fără a recunoaşte însă, neavându-şi şi nevoindu-şi timp în a-şi cerceta faptele şi, mai ales, pornirile înspre făptuiri, dar tot mai grăbit este în a-şi găsi răspunsuri problemelor pe care simte că le are dar nu şi le-ar vrea urmare a ceea ce a fost, a făcut, este şi face. Caută a alerga, oricât ar fi, chiar dincolo de ce îi stă în putinţă, dar află, până la urmă, că drumul înseamnă urmă a paşilor, iar drumul care dăinuieşte este cel pe care se merge pas cu pas... Pas cu pas, cu răbdare...

În noaptea fără stele

Când mi-e noaptea fără stele,
Înspre creste-nourate
Plec în gândurile mele
Ca să uit, cumva, de toate.
Şi chiar dacă, sus, pe creastă
Bate vântul în rafale,
Spun că-i doar o zi negastă,
Şi pornesc, spre Cer, agale.

Nu mă-ndemn nicicum la fugă
După stele căzătoare,
Graba nu mă mai subjugă
În promisa-i desfrânare.
Văd cum frunza se apleacă
După cum vântul o-mpinge,
Şi-nţeleg că-n piatra seacă
Numai focul nu se stinge.

Judec fapta întâmplată
Aşa cum am învăţat,
Să ştiu dacă şi-altădată
Tot la fel s-a întâmplat.

Când o stea văd în răscruce,
Îmi adun o remuşcare,
Că mă cheamă şi mă duce,
Peste vaduri, la izvoare.
Şi tot stăruie-n furtună
Când e noaptea infinită,
Parcă vrea ceva să-mi spună,
Despre-a umbrelor ispită.

Şi-nfăşor cu ruga sfântă,
Un biet înger fără viaţă,
Doar tristeţea mă încântă
Când culeg lacrimi din ceaţă.
Îmi tot spune nălucirea
Să încerc urma de ură,
Că nu știu de nu-i iubirea,
Cea care speranţa-mi fură.

Sfătuit de vise grele,
Ca oricare om de rând,
Vreau ca-n noatea fără stele
Să fiu eu şi al meu gând.