În definitiv

Evidenţa faptelor absente
Pune preţ pe orişice “apoi”,
Gândul doar spre cele aparente
E un jug de care tragem noi.
Plânsul dă uitării câteodată
Întrebări cu iz de viitor,
Dar păstrează fapta întâmplată,
Fiind mereu prezentă în decor.

Prin atâtea câte ni se-ntâmplă
Adevărul iese la lumină
Simt zvâcnindu-mi vorbele în tâmplă
Ca, la toate, să-mi găsesc o vină.
Dacă vorba care ne apasă,
Se ascunde-n iarbă şi în flori,
Visul n-are timp de-a sta acasă,
Chiar şi noi dormim abia în în zori.

Pe sub fulguiri de împlinire
Vadul clipei nu se regăseşte,
Când, în noapte, fac din amăgire
Gând că poate îl redefineşte.
Legănată-i frunză de consoane
Ca un gând pe aripi de cocor,
Verbele dau faptelor frisoane
Când se pierd esenţele-n decor.

În anale pline de cuvinte
Vorba e o paşnică părere
Drumul bate totuşi înainte
Chiar şi printr-o tainică durere.
Ca tăcută umbră, fir de iarbă,
Vultur sunt şi cerul îl străbat
Vorba scapă, dar o prind în barbă,
E de-ajuns că-i gândul un păcat.

Rostul îmi dă semne de durere,
Îngrădit de fapte din eroare,
Repunând şi semne, şi repere
Când, definitiv, trecutul moare.
În plăcere nu ascund durerea,
Nici când scriu la post-restant scrisori,
Totul e aşa cum îmi e vrerea,
Altele-s doar triste sărbători.

Şi ştiu deja…

Iertaţi-mă, nu sunt un om perfect,
Am multe goluri... Sunt un om normal,
Dar nu accept al lumii târg infect
Ce face irealul ideal.

Sunt singur, singur... vânturi iau în piept,
Adorm mereu pe margini de abis,
Dar cred că am un drept: să nu accept
Să ştiu că totul eu am compromis.

Resimt şi ştiu că pare totul fals,
Că am uitat de ce şi cum trăiesc,
Dansând Ciuleandra cu un pas de vals,
Aş vrea să cred că totul e firesc.

Dar mă trezesc şi tot privesc spre ceas
Şi nu mai ştiu de ora-i un minut,
Şi nu mai ştiu cât timp mi-a mai rămas
Până când eu voi fi numai trecut.

Hidoase umbre-asupră-mi se abat,
Le simt că vor să vadă de-am să mor,
Chiar dacă mor eu ştiu că le-am lăsat
Blestemul de-a avea ceea ce-mi vor.

Că am să fiu sau n-am să fiu deloc,
E ceea ce mi-i dat de Dumnezeu,
Dar pot să sting acest demonic foc
Trimis cu ură spre destinul meu.

Deja mă simt că nu sunt un învins,
Şi stiu deja că focul i-a cuprins!

Vremea..., timpul...

Vremea trece, timpul trece,
Vântul iernii-i iarăşi rece,
Caut umbra de lumină
Să fiu absolvit de vină!

Vremea trece, timpul trece,
Simt că-n jur e totul rece,
Ştiu că nu am nici o vină,
Când văd lacrimi în lumină.

Vântul iernii-i iarăşi rece,
Simt că şi prin suflet trece,
Dar mă-mpinge spre lumină
Să ştiu ce va fi să vină.

Caut umbra de lumină,
Ştiu că toţi mă văd de vină,
Vremea fără voie trece,
Simt că iarna-i tot mai rece.

Să fiu absolvit de vină
Mi-aş da foc... Şi vreau lumină,
Şi când toţi se plâng că-i rece
Eu le-arat că timpul trece.

Destin în haos

Va fi un mâine ars de-atâta soare
Încât şi noaptea se va lumina,
Din când în când, iluzii trecătoare
Al gândului hotar vor asalta.

Voi da o clipă ceasul înainte
Să pot privi ce ştiu că va urma,
Să simt că sunt strivit printre cuvinte
Când nimeni nu-nţelege fapta mea.

Şi ceasul să o ia din nou la fugă,
Să uit că timpul poate exista,
Să mai agăţ de minutar o rugă...
Ceea ce sunt, normal, se va uita...

Doar pasul pus prin timpuri trecătoare
Va fi însemn că umbrele rămân,
Că, învelind o lacrimă în soare,
Dezastrul lumii pot să îl amân.

Neştiutor devin fără de veste
Când toţi se-ntreabă câte pot să ştiu,
Rearanjez a vieţilor poveste
Şi nu-nţeleg de ce adorm târziu.

Când complicaţii tot mai inutile
Redirijează gândul spre contrar,
Din nopţi fac doar hotarul dintre zile
Şi-ntrezăresc un joc ascuns, murdar.

Iar viitorul parcă e o carte
La care-am scris şi încă am de scris,
Şi înţeleg că timpul e pe moarte,
Nemaiputând avea un sens precis.

Eternitatea încă e emblema
Machiată cu un fard contrafăcut,
Extrapolând consensual dilema
Excesului de haos absolut.

Când toate-s fără sens, cum unii vor,
Eu sunt un ghimpe-n ochii tuturor.

Regăsirea în lumină

Nu mai există lacrimi la vedere,
Există focul care arde crunt,
Am regăsit lumina... Am putere
Să spun ceea ce-am fost, ce astăzi sunt.

Stihii păgâne ne-au lovit cu ură,
Ne-au aruncat în valuri de furtuni,
Dar va urma o plată pe măsură,
Şi focul va da iama-n uscăciuni.

Nici o poruncă nu ne va supune,
Destinul ce ne e dat şi ne e scris,
Noi ne vom fi altar şi rugăciune,
Şi vom privi trecutul ca un vis.

Un foc înalt spre ceruri ne va duce,
Ocrotitor, curat şi-mplinitor,
Să înţelegem că într-o răscruce
Ajuns-am duşi, deloc întâmplător.

Vom regăsi stindardele de luptă
Şi vom lupta... mereu de neînfrânt,
Urcând o pantă, pentru mulţi abruptă,
Vom şti că unii ne-au săpat mormânt.

Sunt condamnat să sufăr în tăcere,
Şi-s acceptat doar dacă nu vorbesc,
Dar adevărul simt că-mi dă putere
Să spun că viaţa-i dar Dumnezeiesc.

Nu-mi este frică, ştiu continuarea,
Vom fi iar noi... aşa ne este dat,
Aşa vom arăta că răzbunarea
Pe noi spre înălţimi ne-a îndreptat.

Cu ochii am curaj să văd lumina
Ce idioţii-au vrut-o pentru ei...
Eu iau mereu asupră-mi toată vina,
S-avem mereu credinţă în idei.

Nu m-a învins nici ura, nici minciuna,
Acum dă-mi mâna... A trecut furtuna.

Invaziva cifră trei

A fost să fie trei, o cifră-a mea,
Pe care n-am putut s-o contrazic...
Şi toate s-au făcut cum a vrut ea,
Mereu fiind obligat să mă ridic.

Mi-a pus însemnul de coincidenţă
Cu toate ce-au urmat în urma ei,
Şi-s tot mereu presat cu indecenţă
De înţelesul dur al cifrei trei.

Când toate ar fi fost să se întâmple
Aşa a fost şi totul s-a-ntâmplat,
Resimt un ger năpraznic drept în tâmple
Şi sensul vieţii parcă demolat.

Şi mi-a tot pus condiţii absolute
Să am în toate un real temei,
Trimis mereu pe drumuri abătute
De-ntortocheatul semn al cifrei trei.

Chiar dacă aş fi vrut să spun vreodată
Că altceva în viaţă e normal,
Mereu mi-a fost ideea retezată
Asociindu-mi un obstacol ideal.

Reconturând urmări controversate
Prin hotărâri servite de lachei,
Mi-a arătat detalii relevate
De sensul rezultant al cifrei trei.

Dar orice-ar fi mă simt chiar eu dovadă
Că-mi defineşte viaţa o triadă:
Aduc mereu o teză-n antiteză
Să întregesc realul prin sinteză.