Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare:
Dacă-mi găsi-voi, într-un fel, un leac,
În lumea-n care şi speranţa moare?
Sunt cardiac, în forme şi detalii,
Cu amănunte parcă decisive,
Când sunt privit ca umbră în vitralii,
Ori ca efect absurd, fără motive.
Într-o reţetă, alb pe negru-i scris
Că mult prea mult de orişice îmi pasă,
Că nu mă las sedus de compromis
Şi prea pun toate cărţile pe masă.
Şi mi se spune că n-am timp prea mult,
Că orice-aş face tot se agravează,
Şi ar fi bine, totuşi să-i ascult
Pe toţi, fără să-mi pese ce urmează.
Am vina mea că nu mă simt bolnav,
Chiar dacă-mi văd durerea dovedită,
Chiar dacă unii medici spun că-i grav,
Că inima-mi e mult prea obosită?
Sunt cardiac, în sensul grav, profund
Al celor ce durerea ştiu că doare,
Al celor ce mă văd ca muribund,
Ducându-mă, spre moarte, în picioare.
Sunt caz cu-n diagnostic încurcat,
Tiparele nu pot să mă-cadreze,
Spun unii că pe viaţă-s supărat,
Unii mă-ntreabă ce o sâ urmeze?
Eu spun ce simt şi ştiu că-i dureros
Când spun că-n suferinţă-i omenirea,
Când spun că nu mai ştim trăi frumos,
Şi ne minţim şi doar mimăm iubirea.
Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare
Mie, tot eu, am să-mi vin de hac,
Nemaigăsindu-mi rost de vindecare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu