Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

N-am, în om, motiv de teamă,

teamă-mi e mai mult de mine,

Nu mai fug înspre oriunde,

nu mai am motiv de grabă,

Viaţa-şi are înţelesuri,

iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din priviri caut spre Ceruri

să ştiu ziua care vine,

Nu mai bat poteci stinghere

care duc sigur la vale,

Ies mereu la drumul mare,

drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din nisip nu fac palate,

ca să-ncerc zidu-i de ţine,

Ştiu că zidul se înalţă

doar punând piatră cu piatră,

Focul greu e să se-aprindă

când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Vieţii nu îi pun condiţii,

ea nu mie-mi aparţine,

Pot să merg pe coborâşuri,

mai uşor ca la urcare,

Dar îmi place la-nălţime

fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu vânez lumina nopţii

nici nu bat la porţi străine,

Nici uşii întredeschise

nu-i propun să se deschidă,

Fluturele ştiu că zboară,

însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Noaptea văd umbra luminii,

prin furcile caudine,

Pe cei ce-şi vor îndreptarea,

pe cei ce-şi doresc trezirea,

Şi pe cei care, făţarnici,

crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu mai cred nicicum că "poate"

e ceva ce se cuvine,

Leneşul spune că poate,

şi spune, ştiind că minte,

Prea puţini mai fac şi fapte,

tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Însă nu mă pot convinge

că-i bine doar ce convine...