Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Privesc în faţă, nu privesc în jos,
Nu știu pe unde încă s-o apuc,
Să nu ajung la poarta ei din dos.
Spun unii că acela-i punct final...
Până n-ajung acolo nu îi cred,
Și-aşa de-ar fi, e doar un fapt banal...
Numai în el mai pot să mă încred.
Și merg, tot merg, deloc spre înapoi,
Pus pasul dinadins mai apăsat,
Chiar dacă drumu-mi este prin noroi,
Vreau să mă știu cu sufletu-mpăcat.
Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
Și merg, și merg, nu pot să mă opresc,
La adevărul formei mă reduc
Pentru a-mi ști păcatul omenesc.
Spun unii că și el e schimbător...
Dar, după moarte nimeni n-a vorbit,
Deci, ca să-i cred va trebui să mor...
Și doar atunci voi ști cum am trăit.
Mergând, tot merg, nici nu mai vreau să știu
De ceea ce-mi va fi o zi de-apoi,
Nici dacă timp mai am, ori e târziu,
Să mai privesc o clipă înapoi.
Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Privesc în sus, am multe de văzut,
Spre stelele ce încă mă seduc
La fel cum o făceau şi în trecut.
Spun unii că lumina n-are rost
Dacă în jur e noapte şi-ntuneric,
Ştiindu-mă, pe mine, cel ce-am fost,
Nu cred în adevărul luciferic.
Şi merg, mergând, ştiind că doar la pas
Drumul e scurt şi nu rătăcitor,
Îmi ştiu şi timpul ce mi-a mai rămas
De mine, încă, să îmi fie dor.
Privesc în faţă, nu privesc în sus,
Privesc şi-n jos, am multe de văzut,
Văd stelele că încă n-au apus,
Şi praguri trec, mereu spre absolut...
Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Nu știu pe unde încă s-o apuc...
Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
La adevărul formei mă reduc...
Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Spre stelele ce încă mă seduc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu