Pseudo-identitate

Oare noi mai ştim noi ce suntem?

Suntem oameni mari sau mici?

Suntem doar roboţi habotnici,

stăpâniţi de-al fricii bici?

Ne trăim de azi pe mâine,

învăţând să ne minţim,

Şi-l minţim pe cel de-aproape

ca să spunem că iubim...

Între formă şi esenţă

noi punem semnul egal,

Ca să ne-mbătăm cu gândul

că-i real doar ce-i real,

Şi credinţei îi dăm sensuri

după cum doar noi o vrem,

Şi ne facem, din dorinţă,

amuletă ori totem.

Prea seduşi de moda nouă,

drumuri facem prin noroi,

Ne-mpreunăm la-ntâmplare

fără gând spre mai apoi...

Şi, chiar dacă bem otravă,

vrem să nu ne-mbolnăvim,

Iar de cumva se întâmplă,

de Dumnezeu ne-amintim.

Mai nimic din lumea asta

nu ne pare-a fi normal,

Bunul simţ şi adevărul

are sens de ideal,

A ieşi, oricum, în faţă

e acum un obiectiv

Şi-a ucide pe oricine,

cu sau fără de motiv.

Suntem ceea ce nu suntem,

nici măsuri nu mai avem,

Ne-amintim că trece timpul,

dar nici asta nu vedem...

Ne trăim un azi habotnic,

a toate cunoscători,

Suntem buni numai la vorbe,

mai deloc faptuitori.

Viaţa-i marfă, omu-i marfă,

gându-i marfă-n galantar,

Forma-i cea care contează,

vorba-i pusă pe cântar,

Restul nu are valoare

când n-aduce un folos,

Doar ceea ce-i la vedere

e urât ori e frumos.

Astfel cum să ştim ce suntem?

Oare oameni putem fi,

Mai putem trăi-n iubire?

Ştim ce-nseamnă a iubi?

Mai putem avea prieteni,

sau prieteni buni ni-s banii?

Ştim că ne şi trece timpul

şi cu el ne trec şi anii?