Condiţia de a refuza

Azi îmi refuz o ultima dorinţă
În ceea ce mereu am tot crezut,
Şi-mi las orice speranţă în trecut,
Ucisă, umilită-n neputinţă.

Refuz de pe acum orice-ntrebare,
Nu vreau să mai aud vreun răspuns,
Ceea ce ştiu îmi este de ajuns,
Nimic nu-i vechi, nimic nu-i nou sub soare.

Refuz să mai vorbesc de omenie,
De ceea ce-nţeleg ori nu-nţeleg,
De ceva-i spart îl iau ca un întreg
Ce spart mi se arată numai mie.

Refuz chiar să privesc spre înainte,
Nu mai privesc deloc spre orizont,
Să nu aduc cumva vreun afront
Celor ce-mi spun că nu prea sunt cuminte!

Refuz orice situaţie reală,
Părerea pentru mine o reţin,
Prefer să îmi duc viaţa clandestin
Prins de idei la mare-nghesuială.

Refuz a fi doar o utilitate,
De a fi bun doar ca un ajutor,
Iar la nevoie ţap ispăşitor
Chiar pentru cele ce vor fi-ntâmplate.

Refuz orice, îmi e destul o rană,
Refuz dar nu mă las deloc înfrânt,
De-ar fi să mor şi-n ultimul cuvânt
Vorbesc despre condiţia umană.

Lume fără timp

Nu mai există timp... S-a sinucis
Luptându-se cu morile de vânt,
Şi chiar şi noi, luptând, ne-am compromis,
Crezându-le că ne vor da avânt.

S-a sinucis, dar a premeditat,
Căci s-a lăsat întâi a fi pierdut,
Abia apoi, ştiind că l-am uitat,
Ne-a pus în faţa umbre din trecut.

Văzându-ne trăindu-l imatur,
N-a vrut să ne mai pună întrebări,
Doar s-a purtat altfel, absurd şi dur,
Când ne-a ştiut mergând pe trei cărări.

În tentativa-i ultimă de-a fi
Al faptei noastre martor şi reper,
Ne-a întrebat cum vom putea trăi
De tot ce vrem, îl vrem picat din cer?

Acum e mort dar tot ca vinovat
Îl văd mai toţi ce fapta-şi preamăresc,
De ceea ce cândva va fi-ntâmplat,
Chiar şi de gândul lor neomenesc.

Acum e mâine şi trăim ca ieri,
Nu ne-am născut, dar ştim că vom muri,
Pe umeri ducem gânduri ca poveri
Şi ne minţim că nu putem iubi.

Nici traiul nu ni-i trai, e mort de mult,
Unul pe altul ne avem cobai,
Analfabetu-i necitit dar cult
Şi singurul ce va ajunge-n Rai.

Acum nimic nu e întâmplător,
Departele e numai un cuvânt
N-avem trecut, n-avem nici viitor,
Dar nici prezentul nu ne este sfânt.

Nu mai există timp... S-a sinucis,
Înfrînt n-a fost, doar n-a mai vrut război,
Noi mai trăim, deşi ne-am compromis
Dar cine ştie ce vom face noi?

Avutul dor

Sunt om, deci sunt şi eu un Univers,
De-aceea mă şi simt universal,
De-aceea merg oriunde am de mers
Şi omul îmi e drag şi-mi e egal.

Nu-mi port tăcerea ca pe-un talisman
Ca să mă ştiu de toţi bine văzut,
Nici nu vorbesc, cum unii fac, în van,
Doar ca s-arăt că nu-s un om tăcut!

Sunt cel ce sunt şi-mi las cuvântul spus,
Nici nu-l grăbesc, nici nu îl domolesc,
Şi nici de timp nu mă mai las sedus
Când vrea să-mi ceară să îmbătrânesc.

N-am teamă dacă cerul e-norat,
Ştiu că în zori va fi din nou senin
Şi mai curat. De ploaie fiind spălat
Pot să prevăd furtunile când vin.

Sunt om, ca om am multe întrebări
Ce-şi au şi dau la altele răspuns,
Am drumuri şi-o mulţime de cărări
Şi nu am timp să fac ceva pe-ascuns.

Nu-mi este greu, dar nici nu-mi e uşor,
Să spun ce simt când mulţi mă izgonesc,
Să spun cuiva că tot mai am un dor...
Să fiu copil când spun că nemuresc!