Cînd viaţa-nseamnă înrobirea,
În şoaptă moartea se ascunde,
Şi nimeni, nici măcar iubirea,
Să se întoarcă n-are unde.
Prin pas de groază şi războaie,
În haina neagră de paradă
Trec norii grei, prin nori de ploaie,
Să ningă-n falduri de zăpadă.
În palma mea se zugrăveşte
Destinul neînfricat al firii,
Suspină fapta-mi omeneşte
Şi îngenunchi de plîng, iubirii.
Cînd văd o nouă stea aprinsă,
Caut să văd de-i luminată,
Ori doar o umbră reaprinsă,
Dorind a fi ce-a fost odată.
Rostesc cuvîntul, dar mă doare,
E o sentinţă capitală,
Că timpului îi dau valoare
Prin forme clare de-ndoială.
Nopții de veche stăruinţă
Încă-i mai fac probă de formă,
Încă mai am vechea dorință
De a avea extremul normă.
Cînd ura sens de faptă naşte,
Şi cu motiv de țel dă mîna,
Setea doar rostul şi-l cunoaşte,
Uitînd ce rol are fîntîna.
Izvorul sub pămînturi geme
Şi ochiul lui se războieşte,
Simțindu-se constrîs de vremea
Ce nimănui nu îi prieşte.
Şi stă cuminte sub secure
Un cap al faptelor ursite
Care nu vrea să mai îndure
Fapte în gînduri mult dospite.
Că de-a pierit pe totdeauna
A bucuriilor candoare,
Pe cer nu are rost nici luna
Să se mai lumineze-n soare.
Din trista mea eternitate,
Mai pot aduce o dovadă
Că cele ce se vor uitate
Nu vor din drepturi să decadă.
Simt cum securea, prin conştiință
Face un drum, spre mai departe,
Unui îndemn de rea-voință,
Să limpezesc izvoare moarte.
Ascult cînd inima îmi ţipă,
Văzînd că norii se îneacă
Atraşi şi ei de o ispită,
Într-un deşert, de-o vale seacă.
N-am frică cum nici n-am măsură
Cînd e să tai în carne vie
Cu vorba care nu se-ndură
De plânsul fricii din mândrie.
O calea simplă, cale dreaptă
Eu cel ce sînt îşi tot doreşte
Şi dreaptă cale înspre faptă,
Cea care nu se ocoleşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu