O punctuaţie-ntr-un fel aparte,
Face trecutul, de prezent, disjunct,
Dar împreună mergem mai departe,
De bună voie renunţând la punct.
Ne suntem şi-mpotrivă, şi-mpreună,
Suntem şi propoziţie şi frază,
Şi-ntr-o poveste viaţa ne adună,
Ea ştie, noi nu ştim, ce mai urmează...
Dialogând, o linie perfectă,
Trasează adevărului conturul
Când cratima, ştiindu-se suspectă,
Îşi dă-nţeles, înnobilând sperjurul.
Avem destule semne de-ntrebare
Când paranteza n-are conţinut,
Şi mie prea absurdă mi se pare,
Iar tu-i dai sens de mult prea neplăcut.
Între-nţelesuri, fără suparare,
Cu virgulă, marcăm, punând accent,
Ceea ce e firească separare
Între normal şi, simplu, accident.
De ajutor ni-i semnul exclamării,
Când totul pare simplă întâmplare,
Ce se arată ca şi valul mării
Care în mal lovind, îl face tare.
Aşa ne suntem, foaie de hârtie,
Pe care se înscrie, olograf,
Întreaga viaţă, ca o poezie
Care, cândva, va fi un epitaf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu