Între noapte şi viaţă

Faţă în faţă, doar atât: o noapte,
Ţi-aş spune că e tot cât te doresc,
Că nu-i nevoie de prea multe fapte
Ca totul să rămână în firesc.

O noapte-n care, numai eu cu tine,
Să fim o lume-n care tu mă vrei
Ca să-ţi iei tot ce ştii că-ţi aparţine,
Şi nemuririi să îi dai temei.

Ascuns aş ţine ce prin gând îmi trece,
Că nu ne-ar fi o noapte de ajuns
Ca al dorinţei rost să se înece
În fantezia altui drum ascuns.

Cu mult mai mult, nu-ncape îndoială,
Gândul ţi-ar spune că te-aș tot voi,
Şi-n taină-mi face chiar o socoteală,
Care mă-ndeamnă tot a te minţi.

Trăind cu tine, ai putea-nţelege,
Că te-am minţit vorbind de doar o zi,
Că m-am minţit crezând în gând ca-n lege,
Negând că pot la nesfârșit iubi.

Sufletu-mi spune că o viaţă-ntreagă
Nu s-ar sfârşi dorinţa de acum,
Că fiecare faptă un nod leagă,
Și nod cu nod spre Cer se face drum.

Faţă în faţă spus, aş zice-o noapte,
În gând mi-ar fi să spun că-i prea puţin,
O viaţă-ntreagă ţi-aş vorbi prin fapte,
O veşnicie-aş vrea… Dar mă abţin...

Dar tot o noapte-ţi spun, că nu-păcat
Când totul e din suflete plecat...

Tacit, trăind

În vara-aceasta, numărând secunde,
Am învăţat că pot tacit trăi
Şi orele se pot în ceas ascunde,
Când nu mai vor să ştie ce va fi.

Cu amintiri din anotimpuri pline
De fantezii ce mi le-am interzis,
Te-am readus, încet, încet în mine,
Așa cum, în trecuturi ţi-am promis.

Pierdut prin roiul de trecute fapte,
Pe drumul drept, cândva, m-am rătăcit,
Am hoinărit prin viscoliri de noapte
Şi m-am întors la vise, răscolit.

M-am transformat, gândindu-mă la tine,
Şi-n bucurii şi în dezamăgiri,
Şi-așa am înţeles de ce se-abţine
Clipa întâiei noastre întâlniri.

Prezise fapte care pun accente
Deja îşi au motiv de a fi fost,
Şi sunt deja urmările prezente,
Ca înţeles să-şi aibă, având rost.

M-am regăsit privind înspre departe,
Când căutam să ştiu pe unde eşti
Şi am văzut că timpul e pe moarte
Doar în speranţe, vise şi poveşti.

În vara asta cu secunde stranii
Pe care-n felul meu le-am numărat,
Am învăţat că mie-n spovedanii
Îmi recunosc ce-mi eşti cu-adevărat,

Printre atâtea gânduri şi cuvinte,
Tacit, am acceptat să ştiu că vii,
Şi să privesc mereu spre înainte,
Că vei veni ca faptă mai întâi.

Etern, firesc

Din amintiri şi gânduri mi-eşti născută,
Deşi prin lume ai deja un drum,
Te ştiu, chiar dacă-mi eşti necunoscută...
Încet, încet spre noi ne facem drum.

Vise mi-ai dat, cu stropi de apă vie,
Ca neuitând, să ştiu ce voi trăi,
În vers te scriu, nu doar în poezie,
Fără de tine versul mi-ar muri.

Timpul ne-arată că şi el contează,
Chemându-ne în jocul lui nocturn,
Când visele în vad firesc se-așează
Și-adorm şi orologiile-n turn.

N-a fost nicicând venită vremea noastră,
Şi gândul așteptării biciuieşte,
Noaptea, când văd că e albastră,
Aș vrea să știu că timpul oboseşte...

Contemporani fiind, avem speranţe
Și ştim că-n vis ni-i drumul cert
Curajului îi mai plătim creanţe,
Cât încă pasul ni-l avem inert.

Ce azi nu suntem, în curândul mâine
Ne vom găsi într-un etern altfel,
Într-un etern ce ne va aparţine
Şi definiţi vom fi, mereu, de el.

Te vei renaște vremii viitoare,
Viaţă vei da eternului firesc
Prin care tu vei fi nemuritoare,
Prin care tu vei vrea să nemuresc.

Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...

Aritmetica pe cuţit

Ar zbura catre o stea
Litera ce ne tot vrea,
Aruncând restu-n neant...
Rest total, neimportant.
Două căi mai am... Răzleţe,
Care-ncearcă să mă-nveţe
Să mă-ncred în infinit
Ca-ntr-o lamă de cuţit.

De la Ceruri la Pământ,
Timpul e doar un cuvânt,
Care dă-nţelesuri noi
Faptelor ce vor război.
Litera se vrea comună,
Dar se-ascunde de minciună
Inventând un infinit
Chiar pe vârful de cuţit.

Noaptea-i lacrimă şi basm
Exilată de fantasm
Numărând din doi în doi,
Şi pe noi, utând de noi...
Clipa nopţii-i peste clipă,
Infinit înspre risipă.
Plus şi minus infinit...
Aspre muchii de cuţit.

Pe vad de seară

Din zilele ce-şi uitau, în noapte, trecerea,

Valentinei

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmplare
Când drumul tău privea spre drumul meu,
Şi îţi doreai, în gând, o sărbătoare,
Pe care-n suflet să ţi-o porţi mereu.

Ţi-a fost în gând, ştiindu-te dorinţă,
Să fie totul grabnic şi-n alt fel,
Ca să-mi trăieşti deplina biruinţă
De-a fi a mea și-a regăsi un ţel.

Și sub arşiţa soarelui de vară,
Când ziua ne privea pe amândoi,
Mi-ai dăruit a visului povară,
Ţi-ai asumat tot ce înseamnă "noi".

Sânii rotunzi zoreau împreunarea,
Cu gând mereu spre un al doilea pas,
Făcându-mă să-ţi ştiu mereu chemarea,
Ca-n tine să tot simt al vieţii ceas.

Şi astfel timpul îşi pierdea menirea,
Nemaivăzând al nopţii început,
Voindu-ne dorinţei împlinirea
Întru uitarea vieţii din trecut.

Ochii-ţi închişi lăsau a fi-nţeleasă
Dorinţa ce-o aveai, de-am dărui,
Clipa trăirii ce-o simţeai frumoasă,
Şi o vroiai mereu a ta a fi.

Prin fapta noastră ne eram pereche.
Spre nemurire-n cer al tău eram,
Eram deja fugari de-o lume veche
Şi cale spre o alta ne aveam.

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmpare
Și că ne-aveam ţi-a fost îndeajuns,
Dar şi așa, dorinţa fiindu-ţi mare,
N-ai mai ţinut nimic din ea ascuns.

Și pântecu-ţi era altar o clipă
De îngerii, din Cer veniţi, păzit,
Ce mă păstra să nu mă fac risipă,
Ştiindu-mă, de-al vieţii vad zorit.

Seară de seară mă urcai la stele,
Lăsându-mi dreptul de-a uita să mor,
Știind că tu eşti una dintre ele
Şi-n tine fiind, şi eu voi fi al lor.

Corolarele întâmplării

Semnul meu e lacrima de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad când n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Din trecut adun un înţeles
Şi îl fac prezentului tipar,
Ca de la regres până-n progres.
Să am propriul vieţii calendar.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Calculez ce ştiu în mod real,
Înmulţiri tot fac, tac adunări,
Rezultatul însă-i, la final,
Corolarul multor întâmplări.

Gând cazon

Numai unu şi cu unu

împărţise-vor la doi...

Lumea gândurilor mele

e deja în plin război,

Mă întreb cum legea firii

poate fi un compromis

Când omul nu e în stare

de a-şi vrea impus un vis?

Cerul e deja fierbinte

fierbe orişice cuvânt,

Prin clepsidra razei nopţii

arşiţe cad pe Pământ.

Ţipă zorii dimineţii

că de lacrimi sunt grăbiţi,

Plâng amurgurile serii

când văd oameni istoviţi...

Frunza nopţii lucitoare

adie şovăitor,

Neînţelegând motivul

celor care moartea-şi vor.

Luminînd cu bezna oarbă

umbrele au pas încet,

Îndemnând false motive

să ia forme de regret.

Toţi îşi vor multe avute,

toţi vor mult şi mult mai mult,

Chiar o linişte sordidă,

într-un ideal tumult.

Pe la colţ, plină de ură,

vorba-i spusă din instinct

Fără sensuri, fără noimă,

dar cu un accent distinct.

Eu mai lupt cu mine însumi,

dreptul de-a fi eu mi-l cer,

De-a fi liber de nuanţe

şi-a-mi avea rostul reper,

Ca să tac, iubesc iubirea

şi mi-o iau ca şi blazon

Explicându-mi hotărârea

chiar prin gândul meu cazon.

Pe Pământ, sub stele

Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...

Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.

Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.

Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.

Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.

Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.

Realităţile firescului

Nu ştiu cât m-am depărtat de vechile obişnuite, dar am încă obiceiul, pentru unele fapte sau întâmplări, de a crede doar după ce văd că trăiesc timpul de după ele, când pot să fiu, cel mult, viteazul de după război.

Oamenii sunt oameni şi, spre fiecare, privind separat sau la un loc cu alţii sau doar cu un singur altcineva, îşi au toată libertatea de a face sau a nu face, de a-şi dori ori a refuza... Ceea ce a fost nou, pentru mine, a fost faptul că dincolo de liberatea de voinţă şi dincolo de dorinţă, au existat realităţi incontestabile... Şi pe lângă faptul că existenţa lor nu a putut fi condiţionată de mine, omul, mare sau mai puţin mare, voitor sau dornic, nevoitor sau potrivnic, în aceleasşi măsuri, m-a surprins şi m-am surprins prin mine însumi, că realităţile veniseră să se întâmple aşa cum vorbele spuse, în glumă, sau cum zice omul din popor, “într-o doară”, le dăduse de ştire. Şi spun toate astea acum, după ce trecut este mult timp de când aşa a fost să fie, acum când nu mai sunt uşor numărabile pe degetele mâînii, după ce mi-am avut timp să văd şi eu că mi-am fost (pre)vestitor şi nu m-am luat în seamă, în felul meu spunându-mi, adeseori, cum de am lăsat aşa ceva să fie auzit sau citit, ori că mă îmbăt cu apă rece, sau că, fără motiv, dau apă la moară îngrijorării...

Este firesc, şi înţelegem că este firesc, tot ceea ce este în firea lucrurilor, ceea ce este normal şi natural, tot ceea ce se întâmplă conform aşteptărilor... Acesta este firescul, aşa este definit şi înţeles, în firea lucrurilor. Firescul îşi poate avea asemănare cu mersul timpului, dinspre trecut spre viitor, cu apele ce curg dinspre izvor spre marea cea fără limite... Probabil este tot ceea ce se poate să se întâmple, firescul are o certitudine maximă în a deveni realitate, fiind opus probabilului care stă să vadă cum se încheie jocul incertitudilor, vis-a-vis de certitudini, ca să poată fi sau să nu poată fi, realitate. Firescul, aşa cum îl văd eu, defineşte ceea ce devine clar şi nu mai poate fi altfel, pentru că deja timpul l-a marcat în calendarul faptelor, faţă de ceea ce este probabilul, care stă şi aşteaptă deschiderea unei porţi, nici măcar nu se învredniceşte a sări un pârleaz. Dacă e să sară un prag, greu e să facă asta cu bună ştiinţă.

Când s-a întâmplat să înţeleg că mi-a luat gura pe dinainte, ori gândul prea repede s-a făcut prieten cu cuvântul, am tăcut... Eram deja cel care fusese prins în jocul fără de întoarcere al timpului, eram făptuitor, eram cel care se bucurase ori se întristase, ba chiar eram cel care trebuia să iese la liman, să îndrepte stricăciuni. Eram deja ceea ce nu fusesem, eram părtaş la tristeţile sau bucuriile celor care, printr-un firesc al faptelor, purtau şi ei o urmă a uneia şi aceleiaşi întâmplări. Când s-a întâmplat să înţeleg, totdeauna, era deja prea târziu ca să mă întreb de ce nu am crezut. Îmi dovedisem mie că nu aveam bine înţeleasă ideea de credinţă, că eram încă departe de firesc, firescul însemnând a crede.

Firesc, după cum e făcut să fie omul, este să creadă. Nefiresc este faptul că omul, opunând mintea, cu raţionamentele ei bazate pe repere şi referinţe luate după cum dau bine, sau scornite pentru a-şi dovedi însemnătatea şi a încropi principii, îşi refuză ceea ce îi este dat, refuză să mai creadă. Primordialitatea îşi are suportul în credinţă, şi dovada este tot omul, însă înainte de a se face simţită, cu prezenţa, educaţia. Copiii ne fac dovada credinţei, ei sunt cei care au manifestări naturale, ei fac sau nu fac ceva în funcţie de simţiri şi nu raţionamente. Dacă nu ar fi artificialul creat de om, copilul nu ar avea nici o manifestare care să-l pună în pericol. Şi nu doar la oameni, la copii, credinţa este elocventă, la animale urmele credinţei se pot întrezări... Până la urmă poate că ele ne arată cel mai bine ce înseamnă a nu te baza, până la obsesie, pe raţine, pe gândire, pe relaţionări care să evidenţieze ceea ce se vrea a fi evident. S-a găsit un termen, însă, prin care să nu luăm nimic în seamă, să nu vrem să înţelegem... naivitatea...

Acum, după atâtea şi atâtea întâmplări despre care făcusem vorbire, după atât timp trecut de când am învârtit pe o parte şi e alta elocvenţele, o concluzie îmi este firească şi certă: ei sunt naivi, însă au o credinţă, fie ea şi una incipientă, noi suntem însă proşti şi lipsiţi de credinţă în esenţialitatea, în plenitudinea ei. Ne-am îmbuibat cu informaţii sumare, rupe de context şi rupte din context, pentru a avea argumente solide în a contrazice şi a ne contrazice. Îngurgităm mii de articole şi păreri, dar o carte nu ne dă mâna să o citit din copertă în copertă, vrem texte uşoare, care au o brumă, o poleială de informaţie, şi dau totul “mură-n gură”, fugind de orice este profund şi care ne fac să căutăm răspunsuri propriilor noastre întrebări. Pentru majoritatea dintre noi este valabilă observaţia că ne prostim şi ne lăsăm prostiţi pe zi ce trece, dar ne culcăm pe urechea că “cine tace filozof ajunge”... Şi aşa este... mulţi ajung iubitori de întuneric, filozofi, greu fiindu-le să fie iubitori de înţelepciune, filosofi... Filosofi ajung cei care depăşesc “minimul necesar” de informaţie şi educaţie, cei care, când pun lupa pe o anumită idee, au şi oglinda în care sunt văzute deosebirile şi asemănările cu alte idei. Şi tocmai de acolo de unde s-ar crede că, datorită multei informaţii, credinţa lipseşte, fiind contrată de argumente raţionale, acolo stă cuibărită, fiindcă argumentele o susţin şi nu o contrazic, aşa cum cred cei care se îndeletnicesc cu filozofia.

Ca să pot să văd lipsa mea de credinţă, cu forma ei de lipsă de încredere în ceea ce spus întâmplător, fără uz de raţiune, au trebuit să existe realităţile. Întâmplarea, acea coincidenţă prin care preferă să rămâne Dumnezeu anonim, m-a obligat să aleg între excepţionalul meu raţionament care dăduse deja rateu, lamentabil, sau inconştienta afirmaţie, care, după definiţiile date de cei care ţin să definească tot, s-ar numi intuiţie. Mi-a fost de mare ajutor îndeletnicirea cu scrisul care nu mai lasă loc de întoarcere. Şi încă de mai mare ajutor mi-a fost cuvintele uversurilor care, aşa cum zisesem tocmai eu, nu-i al meu, nu îmi aparţine, eu fiind doar ales să îl scriu. Cu tot acest ajutor dat de Cel care nu-şi vrea altfel arătat anonimatul, cu faptul că unele din cele scrise deja nu aveau decât drum înspre viitor, fiind cu totul întocmai pre-zicerii, mi-am lăsat mintea să-şi facă treaba ei, fiindcă nu este ceva fără de trebuinţă, ba chiar de mare trebuinţă, şi sufletul, inteligenţa nevăzută a fiecărui om, inteligenţa naivă şi nativă, să dea faptelor, prin mintea care, după cum alegem, poate fi o bună ascultătoare de cel ce-i este superior, forma pe care ştie că trebuie să o dea. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, ea crede că destinul este ceea ce poate făuri ea, doar sufletul ştie, doar el ştie să facă diferenţa între trăire şi plăcere sau suferinţă, cele pe care mintea le poate trăi. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, dar are o plăcere deosebită în a i se opune, în a schimba drumul cel mare, cel adevărat, cu o cărare care, de obicei, se termină într-un hăţiş sau pe marginea unei prăpăstii.

Acum ştiu, pentru că acum cred, că firescul face improbabil ca cele spuse însă neîntâmplate să nu fie parte din destin şi să nu se întâmple. M-aş putea contrazice, aş putea retracta, aş putea să spun că scrisul îmi este doar o simplă creaţie, însă nu mă pot dezice de credinţă, singura formă în care aş face din firesc ceva minimal şi aş pune la lucru maşinăria raţionamentului probabilului. În cartea aceasta am adunat realităţi deja existente, însă prin versuri ştiute sau lăsate să fie ştiute înainte de a se face, aşa cum îmi place să le redefinesc, semne în calendar, amprente pe suflet, repere în minte şi motiv al nemuririi. Dar am pus în carte şi acele spuse care vor fi, negreşit, asemenea celorlalte. Nu am îndoieli, nu spun că va fi probabil aşa cum am spus, ştiu doar că ele nu s-au întâmplat fiindcă nu a venit vremea lor, că dacă şi altcineva va fi implicat, pentru acel altcineva nu a bătut încă ceasul ora de miez al zilei. Nu e nimic întâmplător, nici măcar această întârziere. Nu faptul că nu-i ştiu motivele, că nu am argumente ca să spun cât mai e până în acel moment este un motiv de îngrijorare, mă îngrijorez doar ca să nu se facă din ştiutul care va urma motiv de împotrivire a minţii. Împotrivirea ei ar face ca să fie mare grabă, dacă trece mult timp, o grabă pe care mintea nu ar mai putea controla-o, în a se întâmpla ceea ce firesc era să se întâmple.

Zarurile sunt aruncate... Nu din această clipă, nu din momentul în care, prin gând, cuvintele sau făcut vorbă sau literă transcrisă, ci de la începuturile vieţii, poate chiar de dinainte de acest început. Şi au devenit realitate anticipată, care nu are nici un fel de obligaţie, ci are doar drepturi. Dintre toate drepturile, cel mai evident este dreptul de a fi, fiindcă este dat a fi pentru ca celui implicat, celor implicaţi, după cum este cazul, să le fie, la superlativ vorbind şi cu accent pe suprem pus, bine, cu totul altfel decât a existat binele, într-o formă care nu poate fi cunoscută mai înainte de acceptarea necesităţii realităţii care face inima să tresalte... Nu mă mai tem de necunoscut, totul ştiu că e dat spre a fi bucurie.

Simplul mod

Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.

Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.

Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.

Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.

Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.