Când chipul ţi-l privesc, sub clar de lună,
Și-ți văd piciorul scos din așternut,
Mă simt un eşuat, prins de furtună,
Trăind cu dorul altui început.
Să urc, spre cer, potecile alpine,
Şi să cobor din munte-nspre abis,
Să mă scufund cât mai adânc, în tine,
Așa cum mi se poate doar în vis.
Ca să decopăr, când se lasă noaptea,
Tot adevărul marelui mister,
Şi să-mi închini, de-a pururea cetatea
În care să rămân prizonier.
Când bate-n geam, cu degete de ceaţă,
A vieţii toamnă, întrebând de noi,
Ne va găsi mult doritori de viaţă
Şi va pleca, uitând de amândoi.
Tu mă vei vrea plătind la praguri vamă
Ca dăruirii să îţi dai motiv,
Şi să te laşi în seamă-mi, fără teamă,
Oricum mi-ai fi instinctul primitiv.
Pe coapse lunecând, simţindu-mi mâna,
Lăsând sub pieptu-mi sânii mari, rotunzi,
Că ţi-i voi dezveli-ţi va fi tot una,
Nu vei mai vrea nici tu să îi ascunzi.
Când te privesc, ştiind povestea toată,
Că îţi voi fi şi-nvingător şi-nvins,
Firesc, mai vreau să văd, încă odată,
La tine-n pântec foc al vieţii-aprins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu