Când viaţa se înnoadă şi deznoadă,
Esenţialul trece-n înţelesuri,
Neînţelesul îşi găseşte sensuri
Şi toate se-mbulzesc a fi dovadă.
Tăcerea e un vis urât, de groază,
Cu gânduri care zboară stoluri, stoluri,
Şi mintea-şi face armă din simboluri
Care ucid orice-nceput de frază.
Tăcerea dintre noi e bob-zăbavă
Care dă foc fireştilor emoţii
Şi, la pachet, ca marfa la promoţii,
Degrabă pune-n suflete otravă.
Cuvintele sunt picături de rouă
Ce viaţă dă petalelor de flori...
Rostindu-le, descoperim comori
Şi viaţa o-mbrăcăm în haină nouă.
Cuvântul spus e ca o simfonie
Armonizată-n game şi acorduri,
Ce-n liniștea adâncilor fiorduri
Se-arată în măiastra-i simetrie.
Iubirea e un tot născut din toate,
Nu-i marfa ce o vând, în târg samsarii,
E o simţire ce, topind gheţarii,
Din piatră seacă apă vie scoate.
Iubirea e puterea de a trece
De orice piedici, chiar de pragul morţii,
De-a face într-o zi cât alţii-n zece,
Şi-a izbândi oricum ar cade sorţii...
Fără iubire-i mare sărăcia,
Săraci ajung cei ce nu pot iubi
Şi mor, nemaiavând de ce trăi,
Avându-şi deja moartă bucuria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu