Iarna de nou

Mariei

Ningea cu albul cel mai pur
Al iernii ce-ndumnezeieşte,
Sub cerul nopţii, ce-mprejur,
Zăpadă aşternea muţeşte.

Şi se trecea, tiptil, tăcut
Un gând al marii cutezanţe,
Ca pas, al tău, spre absolut
Şi regăsire prin speranţe.

Nepreavorbitul, dor, normal,
Dădea îndemnului putere
Voind trăirea-ţi în real
Întru fireasca vieţii vrere.

Şi într-o clipă s-a sfârşit
Întreaga-ţi, fostă, viaţă veche...
În zori de zi, când ne-am trezit,
Eram, deja, ad-hoc, pereche.