Învăţ din nou, acum, ca altădată,
Că vorba nu-i de-ajuns de-a face bun
Pe cel ce n-a privit măcar o dată,
Uitând de sine, stelele ce-apun...
Şi nici nu-l face, cumva, să-nţeleagă
Ce rost, firesc, îşi are-al iernii ger,
Dacă n-a stat măcar o noapte-ntreagă
Înfrigurat, pierdut cu ochii-n Cer.
Nu pot schimba, când nu îşi vrea schimbarea,
Pe cel ce crede că îi e ştiut
Cât de departe este depărtarea
Şi cât înseamnă minus absolut.
Nu-i cale să-nţeleag-a sta departe
De a fura ce n-are ca avut,
Dacă rosteşte vorbe ca la carte,
Dar rostul cărţii nu l-a priceput.
Mi-e clar că nu îşi poate-avea credinţă
Cel ce în altul nu se vede el
Şi n-are milă, nici îngăduinţă,
Dar fapte face, însă el, la fel.
Nu are cum, din prea-nălţimi să vadă
Că drumul spre-nălţare este greu,
Dacă-n genunchi fiind n-a vrut să creadă
Că toţi avem un singur Dumnezeu.
Învăţ din nou şi-mi este tot mai clar
De ce presimt o trecere-n zadar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu