Mai ştii cum a-nceput povestea noastră?
Ţii minte ploaia ce bătea-n fereastră?
Tu mă doreai de-a pururea în tine,
Spuneam că tot ce sunt îţi aparţine...
Nimeni, ca tine, n-a ştiut să-mi spună,
Că viaţa-n doi înseamnă împreună,
Şi să deschidă porţi prea des închise
Spre fantezii obraznice, spre vise...
Şi nimeni nu a vrut mai mult să vadă,
Să nu se lase aparenţei pradă,
Ochii, cu lacrimi, de tristeţi să-mi şteargă
Şi ceea ce pot fi să înţeleagă...
Te-am căutat o-ntreagă veşnicie
Să-mi fii îndemn de-a scrie şi-a tot scrie,
Să-mi fii speranţă, şi să-mi fii mireasă,
Motiv de reîntoarcere Acasă.
Azi, de mă uit în urmă, îți pot spune
Că te-așteptam să vii ca o minune
Te-ai coborât în viaţa mea din vise,
Chiar dacă mi s-a spus că-s interzise.
Nimeni, ca tine, nu a vrut să ştie
Durerea care naşte-o poezie,
Azi ştii... E drept să spun, şi se cuvine,
Că nimeni nu s-a vrut a fi ca tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu