Mă-ntreb de-ai fi uitat aşa curând
Promisiuni ce le-am făcut în anii
Demult trecuţi, puţin înţelegând
Că-n toamnă, totuşi, goi rămân castanii...
Ne întrebam cum urcă în văzduh,
Atrase de al zborului miraj,
Frunze mânate de un straniu duh
Pierzându-şi al finalului curaj.
De când te caut unde n-am ajuns
Cu paşii obosiţi de-atâtea toamne,
Ca să găsesc măcar un vag răspuns
Atâtor întrebări… Dar unde, Doamne?
E-atâta-ndepărtare între noi,
Real trăim doar visul repetabil
Suntem înstrăinaţi şi-n suflet goi,
Şi ni-i trecutul iremediabil.
Să mă opresc? În care anotimp
Vom regăsi o nouă primăvară,
Când nu vom fi cu viaţa-n contratimp,
Şi nu o vom privi-o ca povară?
Tu mă mai ştii? Mai poate vorba ta,
Să dea-nţeles trăirii ce-o aveai
Când prin simţire binecuvânta
Şi deschidea o poartă către rai?
Am întrebări dar n-am nici un regret,
Durerile-au murit sub anestezic,
Uitarea-mi e îndemn şoptit, discret,
Să plec dintr-un trecut acum himeric!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu