Cât am putere scriu, încet,
Poemul ultim... Un crâmpei...
Am doar o urmă de regret
Că mulţi, pe formă, pun temei.
În lumea plină de arici,
A celor ce se vor poeţi,
Am fost cândva un vârf de bici
Şi-am pus coroane de scaieţi.
Vă scriu din nou cu vers fugar,
Direct şi fără-nflorituri,
Un gând al celui ce, hoinar,
Dă înţeles la aventuri.
Mă las ca semn, mă pun accent,
Nehotărătelor idei
Ca, readuse în prezent,
Să-şi aibă rosturi şi temei.
Iar dacă par cam istovit,
Ori câteodată sunt bufon,
Mă las citit, las la citit,
Urme de vârfuri de creion.
Că văd şi umbrele trecând,
Dinspre prezent înspre trecut,
Ori ceea ce au alţii-n gând,
Nu-i un secret, este ştiut.
Noapte de noapte, zi de zi
Am ars al lacrimilor scrum,
Tot încercând a regăsi
Motive mersului pe drum.
La urma-urmei, toate trec,
Chiar şi o stea plânge de dor,
Ca om venit-am, ca om plec,
Ca să ajung cândva să mor.
Nu mai vorbesc de moşteniri,
Nu-i cazul în acest moment,
Când, revenit din rătăciri,
Las doar cuvântu-n testament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu