De când firescul se făcea dorinţă, Loretei
Noi doi suntem o lume şi-mpărţim,Ceru-i senin şi depărtarea-i ninsă...
Prin tot ce suntem noi , o definim:
Poem rescris şi candelă aprinsă.
Te-aud, în prag de seară, când şopteşti
Câte ceva de cum e pe afară,
Şi-apoi, tăcând, prin gânduri mă priveşti
Şi-ţi simt căldura nopţilor de vară...
Privindu-te deja-ţi văd sânii, goi,
Fremătători, cu dor de dărnicie,
Întru speranţa de a fi mai moi,
Striviţi de-o nebunească fantezie.
Îţi simt dorinţa ce o ai să zbori
Când trupu-ţi e acel ce totul spune,
Şi ochii ce-s spre vis căutători
Mă fac să pierd întreaga raţiune.
Viaţa ne-a fost cumva în contratimp
Când, separaţi de graniţe bizare,
Am fost forţaţi de limite de timp
Care puteau, oricând, să ne separe.
Ne-am fost rătăcitori prin rătăciri,
Ne-a însoţit şi-n vis singurăratea,
Azi ne trăim fireştile trăiri
Ca să putem trăi eternitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu