Şi, ca-n oglindă, lumea nevăzută...
Când luna mă priveşte lung, tăcută,
Te simt cu dor... Şi ştiu c-a mea e vina...
Scriam de tine, tu cea răsfățată,
Ce te-ai aprins ştiindu-te văpaia,
Care înalţă-n ceruri vâlvătaia
Ca să învârtă iar a vieţii roată...
Şi-n fiecare noapte pe jăratic,
Pășeam s-ajung mai repede la tine
Să-ţi pun însemnul de a-mi aparţine
Dorinţa de a-ţi fi mereu ostatic.
Mi te-arătai, cu-n fel de consecvenţă,
Un înger întrupat într-o scânteie
Ce nu uita că totuşi e femeie,
În faptele de pură elocvenţă.
Ceru-i senin, înaltu-i plin de stele,
În jurul meu mai toate-s aparente
Când simt priviri ce-n gând îmi pun amprente,
Şi mă intreb: Ce oare fi-vor ele?
Ochii ţi-i văd... Şi tainic mă inundă,
Din depărtări venind cu-a lor lumină
Să ştiu că alte vremuri pot să vină,
Că roata vieţii a rămas rotundă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu