Am scris un vers şi l-am simţit că doare,
Venea cu amintiri din viitor,
Se coborau pe razele de soare
Dându-mi motiv să simt că îmi e dor...
Păşesc în gol, absenţa îmi ucide
Privirea ce se pierde în văzduh,
Cuvintele mi s-ar părea stupide
De-ar fi să scriu, lipsite fiind de duh.
Când eşti departe nu prea îmi rămâne
Decât un drum spre orizontul mut,
Cu pas bizar și fără nici un mâine,
Înaintând absurd înspre trecut.
Cuvântul, azi, măsoară depărtarea
Şi timpul ce se pierde, rătăcind,
De-aceea tac, dar îţi ascult chrmarea
Şi te aştept, ştiindu-te venind.
Pe alte drumuri n-am plecat vreodată,
În fiecare gând te-am aşteptat,
Povestea ne va fi adevărată
Cum azi ne este tot ce s-a-ntâmplat.
Versul e scris şi scris e să rămână
Brodat cu fir de gând pe-un colţ de cer,
Îl vom citi ţinându-ne de mână
Seduşi de-al vieţii, neuitat, mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu