Între cerneală şi viaţă

Printre sensuri, Patriciei

Orice se-ntâmplă defineşte rostul
De-a fi-mpreună, zi de zi, mereu,
Azi e un lux şi tot mai mare-i costul
A ne avea şi a ne fi trofeu.

Ți-aș scrie versuri și cu mâna stângă,
De-ar fi aşa să uiţi ce răni te dor,
Versul să-l las în locul tău să plângă,
Precum se face el, întâmplător...

Cu lacrimi să mai scriu o poezie,
Rimând cu tot destinul omenesc,
Suspect fiind de-o mare erezie
Şi vinovat când spun că te iubesc.

Mi-am asumat această îndrăzneală
De-a arăta că sunt ceea ce sunt,
Cu-n amalgam de viaţă şi cerneală
Să te descriu cu dor de amănunt.

Din când în când, pe valuri, în derivă,
Mai eşuez, voit, pe vreun mal,
Şi-ţi spun, printr-o idee evazivă,
Că prin eşec sunt mai sentimental.

Privindu-ţi gândul ştiu că te vrei, mie,
Să-mi fii ca la-nceput, un început,
Așa cum ştii că-mi eşti, o fantezie,
La fel ca-n ziua când ne-am cunoscut...